Opt zile prin munții României. O Românie frumoasă

E greu de explicat sentimentul ăla de libertate pe care îl ai când, rupt de lume pentru câteva zile, pedalezi peste munți, prin sate în care bătrânii, cei care mai populează, încă, satele românești, te privesc cu ochii mari și îți răspund la salut luminându-li-se fața. „V-am făcut poză, așa-i că nu vă supărați?”, îi arunc vorbele din mers, pedalând încet, să pot să-i fac poză. „Hăăă, nu mă supăr, di ce să mă supăr, da io-s urât. No, api, ia câtă frumos îi p-aci. Io-s urât amu, da’ cândva….”, îmi răspunde moșul, tot numai un zâmbet, un zâmbet care, pentru puținul timp cât am trecut pe lângă el, i-a luminat existența parcă pierdută între tic-tac-urile implacabile ale timpului. „Nenea, și io-s urât, da ‘mneata să știi că ești frumos, ca locurile ăstea”, mai apuc să-i răspund. Și, pentru mine, omul acela care-și sprijinea viața în toiagul ros de vreme, chiar era frumos, la fel ca locurile din jur.

L-am mai privit puțin peste umăr cum zâmbea în urma mea, privind mirat la băgăjoaiele pe care le purtam pe bicicletă, apoi m-am grăbit să-i ajung pe ceilalți din urmă. Eu i-am adus acolo, eu trebuie să am grijă de ei.

Opt zile

Inițial, turneul ar fi trebuit să dureze trei săptămâni, dar, din anumite motive, l-am redus la opt zile, prin munții Apuseni. Fără pauză. Asta însemnând să pedalăm în fiecare zi, chiar și 90 și ceva de kilometri. Peste munți.

Din Câmpia Turzii, prin Râmetea – un loc ca din poveste, la Cheile Vălișoarei, acolo unde stâncile imense de la marginea drumului aproape te copleșesc, chiar dacă ai mai trecut pe acolo, de multe ori. Plus pensiunea Bodrogeni din Poiana Aiudului, un loc superb unde să te cazezi ori să petreci câteva zile, cu Văru’, o gazdă care îți merge direct la suflet.

Prin Băișoara, către Gilău, pe malul lacului, apoi urcând panta abruptă de 12% care duce, peste barajul Tarnița, către Mărișel și Beliș.  Acolo unde, transpirând la greu, am ajuns pe înserat, chinuind-o destul de mult pe Andreea, cea care a fost la prima ei ieșire de genul ăsta, adică un turneu de mai multe zile pe bicicletă. Dar, după ce am mâncat varză murată la pensiunea Meridian, acolo unde am rămas peste noapte, plus niște clătite cu dulceață de afine, aproape că am uitat că cei aproape 40 de kilometri de urcuș greu păreau că nu se mai termină.

Din Beliș, coborând, pedalând în viteză pe drumul european ce leagă Huedin de Ciucea, urcând pe lângă Criș până la Leșu Ursului. Inițial, așa am vrut, să ne cazăm la Motelul Leșu Ursului, dar, când am ajuns acolo, imaginea dezolantă a clădirilor dezafectate, cândva un loc foarte frumos, ne-a făcut să o luăm înapoi, până în Remeți, ca să găsim un loc de cazare. (Bă, cine naiba îi lasă pe așa-zișii oameni de afaceri, așa cum sînt și frații Micula, cei care au nenorocit Leșu Ursului, să facă ce vor în țara asta?)

Valea Iadului, cea care leagă Leșu Ursului de Stâna de Vale, e superbă, pantele abrupte ale văii fiind mărginite de stânci, cascade, săritoare etc., așa că pedalatul e o plăcere acolo. Chiar și ultimii kilometri de 10%, cei care te duc în vârf. Iar de acolo, coborârea în viteză până în Beiuș te face să simți că ai aripi.

Pfii, am mai urcat de câteva ori panta către Vârtop, dinspre Albac, dar din cealaltă parte, adică dinspre Beiuș, panta de 11%, de peste 30 de kilometri, nu-ți dă niciun moment de respiro. Atâta tot că genul ăsta de cățărare pe mine mă încântă, așa că am savurat fiecare moment. Mai ales că, odată ce am ieșit din Băița, din câte îmi aduceam eu aminte, știam că trebuie să găsim un izvor, iar gândul ăsta parcă ne-a făcut să urcăm mai repede. Noroc cu gândul, că izvorul l-am găsit de abia în vârful pantei, după câteva ore de cățărare, atunci când, deja, aproape că renunțasem la ideea că o să bem apă proaspătă și rece de munte. Însă, când am dat, într-un sfârșit de izvor, plăcerea cu care am sorbit apa aia curată și rece a meritat tot efortul. „Gina, las-o mai încet, să păstrăm grupul compact”, îi temperez ritmul din când în când. Gina, deja un membru cu experiență al echipei, urca pantele abrupte lejer, chiar accelerând, așa că a fost nevoie, de multe ori, să îi mai tai din elan. Nu de alta, dar nu-mi place ca distanța dintre cei din echipă să fie prea mare. Așa pot să am grijă de toți.

La Arieșeni nici nu se punea problema să nu găsim cazare. Așa ne-am spus, și așa e de obicei. Însă, de data asta, ca niciodată, locul era plin de turiști, așa că găsitul unui loc în care să înnoptăm nu a fost deloc ușor. Și, după ce ne-am cazat, într-un târziu, așa, în echipament de bicicletă, am tulit-o repede către sat, nu de alta, dar foamea, mai ales că eu nu mâncasem nimic de două zile, ne-a mânat de la spate ca pe niște oi rătăcite. Da, dar ce bună a fost mâncarea…

Singura etapă de vacanță a fost cea dinspre Arieșeni către Lupșa, acolo unde am ajuns foarte repede, cu toate opririle pe malul râului, ori la un suc în Albac, ori la cofetăria din Câmpeni, acolo unde, de fiecare dată când am trecut pe acolo, am oprit. Un fel de ritual dulce peste care nu se trece. Apoi, pentru că era ultima noapte din periplul pe biciclete, am stat până târziu, mâncând, povestind, râzând și jucând scrabble.

Ultima etapă, de-a lungul Arieșului, ne-a dus, cu fiecare din cei în jur de 90 de kilometri pedalați, către finalul turneului pe bicicletă. Și chiar dacă, de data asta, am fost în turneu de dragul celorlalți, o parte din mine rămânând acasă, totuși, evadarea asta pe bicicletă a fost prea scurtă. Dacă ar fi fost după mine, și dacă lucrurile ar fi stat altfel, mi-ar fi plăcut să nu se mai termine. Însă au fost opt zile pline, opt zile de libertate și aventură.

Oamenii locurilor

„Ce țară frumoasă avem!”, a spus într-o seară Bogdan, privind în jur. Și chiar dacă, de mult prea multe ori, e păcat că e locuită, țara asta e, într-adevăr, foarte frumoasă. Și nu doar prin locurile deosebite, ci și prin oamenii simpli și frumoși pe care mai poți, încă, să-i întâlnești bătând drumurile și cărările României. Și, în turneul ăsta, am acordat o mai mare atenție oamenilor pe care i-am întâlnit, oprindu-mă să-i fotografiez și să schimb câteva vorbe cu ei ori de câte ori am putut. Atunci când nu am putut, i-am salutat din goana bicicletei, câteodată reușind chiar și să le fac câte o fotografie, așa, cu o mână pe ghidon, iar cu cealaltă încercând să nu scap aparatul de fotografiat din mână. Bărbați, femei, copii, fiecare făcând parte din povestea locului în care trăiesc.

„Tanti, pot să-ți fac o poză?” „Api, cum să nu. Da’ cum să stau?” „Cum vrei dumneata, tanti, că oricum e bine.”

„Ni-l-ai, bă, pă Făt Frumos, băăăă!”, exclamă un nene, trăgându-și clopul înspre ceafă. Bogdan, fiind primul în grup, cu GoPro-ul agățat pe cască, era cel care a dat naștere exclamației de mirare a omului cu clopul de la marginea drumului, cel pentru care imaginea oamenilor călare pe biciclete aducea mai mult a poveste.

De pe marginea drumului, o fetiță de vreo 5 – 6 anișori număra bicicliștii care treceau pe lângă ea: „Un… Un biciclist, o biciclistă, o biciclistă… o… un biciclist…” O… un biciclist fiind eu, ultimul din grup. Cel cu părul mare. De ceva timp încoace, rămân ultimul în grup. Așa pot să-i văd pe toți și să le port de grijă, dirijându-i, mobilizându-i, încurajându-i ori  atenționându-i de pericole. Evident, asta atrage după sine și priviri piezișe din partea celorlalți, dar e mai importantă siguranța lor decât ego-ul personal, așa că nu-i nimic dacă, din când în când, devin omul negru și rău.

Văru’

L-am lăsat la sfârșit, chiar dacă l-am întâlnit în prima zi, atunci când am oprit peste noapte la pensiunea Bodrogeni din Poiana Aiudului. L-am lăsat la sfârșit pentru că omul merită un loc de cinste în toată povestea asta.

Văru’, așa cum îi spun toți, e singurul maghiar din sat, dar se înțelege cu toți. „Apoi, io mă înțeleg cu toți, că oameni sîntem toți. Numa’ cu înjurăturile ăstea nu m-am obișnuit, că, niii, am rămas fără păr în cap de la atâtea înjurături câte știu oamenii ăștia”, spune, râzând, Józsi, Őcsi. Ori Văru’, cum îi spun toți cei care îl cunosc. Cel care te primește zâmbind atunci când treci pragul pensiunii de care are grijă. Un loc foarte frumos, de altfel, un loc în care poți, pur și simplu, să stai și să te relaxezi, ori să stai la povești. Că de povestit, Văru’are întotdeauna ce povesti.

Când am ajuns, către seară, am întrebat și de mâncare. „Api, no, io mai am ceva ciorbă gulaș, ce-o mai rămas, că or fost un grup care or plecat mai înainte. Nu-i mare lucru. Dacă vreți și altceva, ceva cartofi ori oarece, io pot să vă fac. Da’ acuma am numa gulaș. No, nu-i mare lucru, da’ asta am. Dacă vreți, io vă dau.” Când cineva îți spune că are un singur fel de mâncare, pe care l-a făcut el, mâncați. Absolut sigur, acel fel o să fie cel mai bun fel de mâncare pe care l-ați mâncat vreodată. Așa și cu gulașul lui Văru’. Așa gulaș bun n-am mai mâncat niciodată. „No, ia și linge tăt. Ce vrei tu. Ni, v-am adus tăt blidu’. Linge ce vrei, carne, cartofi, zamă, ce vrei, ticule, linge tăt, să vă săturați.” Și am mâncat două, ba chia trei farfurii de gulaș, lingându-ne pe degete. Iar pâinea de casă… „Ticule, bagă pită de casă, că dacă nu mai este, odată mă duc la vecină și se rezolvă.” Și, în timp ce noi înfulecam de-a dreptul gulașul, vine Văru’ cu un canceu cu țuică, proapăt scos din congelator, de stătea gheața de 1 centimetru. „No, lingi un cuiuț, ticule?” De lins cuiuțul, adică păhărelul de țuică, doar Bogdan, noi, ăștialalți, doar priveam la gheața de pe canceu, în timp ce înfulecam gulașul cald. „Ticule, i-am spus lu fiu-meu, ăștia-s bolunzi, frătică, or venit cu bicicletele din Zalău. Bă, ăștia nu-s cu toate. No, v-ați săturat?” De săturat, ne-am săturat, apoi ne-am dus înspre căsuțe, zâmbind a drag de omul ăsta, un om deschis și frumos. Și l-am pomenit în fiecare zi a aventurii pe biciclete.

…

Zilele au trecut repede și ne-am întors acasă, purtând cu noi frumosul pe care l-am găsit pedalând peste munți. Și nu doar locurile foarte frumoase, locuri care, din păcate, sînt aproape necunoscute de majoritatea oamenilor, care preferă să se ascundă în interiorul mașinilor, ci și oamenii întâlniți în cale, chiar și doar așa, din goana bicicletei. Imaginea lor, cu locurile acelea frumoase în fundal, au făcut ca tot periplul ăsta să pară rupt din poveste. O poveste scurtă. Dar pe care o porți cu tine de-a lungul timpului. Fiindcă, în povestea asta, tu, cel care ai preferat să te apropii de natură, cărând bagajele cu tine pe bicicletă, ai devenit parte din poveste. Ai făcut ceva. Chiar ai făcut ceva, așa cum, cel puțin din punctul meu de vedere, orice om ar trebui să facă, chiar și o dată în viață. „Toată admirația mea pentru ceea ce faceți!”, ne-a spus un om de pe marginea drumului, atunci când am trecut cu bicicletele pe lângă el. Și aici nu e vorba despre noi, cei care am făcut parte din povestea asta, ci despre spiritul uman, despre prietenie, despre acel ceva care te împinge „să faci ceva”.  Până la urmă, „ceva-ul” ăsta e ceea ce ne definește ca oameni. Nu mersul pe bandă rulantă, în turmă, ci evadările ăstea, indiferent cum, care te apropie de natură și oameni. Pentru un timp. Atât cât e.