Pădurea nu înseamnă doar niște copaci, un loc de unde tai lemne. E viață. E ”acasă”

”Ceea ce facem cu pădurile lumii nu este decât o reflecție în oglindă a ceea ce ne facem nouă înșine și unii altora” – Mahatma Gandhi

Pădurea e un templu viu, e ceea ce ne ține în viață pe toți cei care trăim în lumea asta. La propriu. Pentru mulți dintre cei numiți oameni, însă, pădurea e doar un mijloc de a face bani, mulți și repede. Și cam atât. Iar asta în ciuda faptului că toți oamenii știu că fără pădure, se duce naibii lumea asta, și, deci, și ei. Însă cum ”sfârșitul” pare departe, atât de departe încât sigur pe cei care trăiesc acum, n-o să-i prindă, de ce i-ar interesa ce-o să fie atunci? Un fel de a spune: ”dar ce-au făcut ăia din viitor pentru noi, ca să merite să facem și noi pentru ei?”. Și cum nu există niciun impuls social care să-i facă pe oameni să ia atitudine pentru a salva ce se mai poate salva din pădurile României, de ce ar face-o? Mai ales că nu există niciun câștig politic pentru niciuna dintre tabere, iar sloganele cu pădurea nu dau bine, că nu-s cu obscenități ridicate la rang de declarație politică, deci nu te scot ”în față”, să te vadă lumea ce viteaz ești.

Oamenii se mobilizează ca să reconstruiască o catedrală care a ars, dar atunci când e vorba de întâia catedrală a lumii – Pădurea – ridică din umeri, nepăsători. Și, sincer, nici nu știu cum de îi mai rabdă pământul.

Pentru mine natura, pădurea înseamnă acasă. Și mă întorc acasă ori de câte ori simt nevoia. Iar pentru asta nu trebuie să-mi fac planuri, nici să-mi cumpăr cine știe ce echipament despre care se spune că e ”musai” să-l ai, că altfel nu ești profesionist, atunci când ieși în natură, că-i munte ori pădure. Pur și simplu mă duc acolo. Ori chiar și atunci când sunt pe drum, dacă trec pe lângă pădure, de multe ori opresc la marginea drumului și intru în lumea asta unde viața e omniprezentă, unde liniștea capătă atât de multe forme, încât te cuprinde din toate părțile și îți dă o stare de beatitudine sufletească.

În pădure nu ești niciodată singur. Energia asta a vieții te înconjoară din toate părțile, și e aproape hipnotică, ca atunci când privești flăcările unui foc de tabără, și ai tot sta să-l privești.

Am lăsat mașina la margine de drum, am intrat în pădure și am luat în brațe primul copac îmbrăcat în verde pe care l-am văzut. Nu pe cel mai mare și mai plin de viață, ci pe cel mai pricăjit, ale cărui crengi au căzut, demult, la pământ, dar care se încăpățânează să rămână în picioare. Un fel de a-i dărui acelui copac ceea ce îmi dăruiește pădurea de fiecare dată când sunt în mijlocul ei: ”viață”. Și acolo, în liniștea pădurii, nu am fost eu, un om, și ea, pădurea, ci doi prieteni care de abia au așteptat să se reîntâlnească. Și preț de câteva ore, lumea a fost atât de frumoasă…


Leave a Reply

Your email address will not be published.