Paradisul păsărilor, undeva lângă Foieni, în nord-vestul României

Odată ce le observi, e greu să-ți mai iei ochii de la ele. Zburătoare iuți, zeci și zeci de prigorii fac spectacol nu doar prin zborul lor în culori vii, contrastante, dar și prin ciripitul nebunatic odată ce se așază pe câte o crenguță, într-o scurtă pauză între raidurile aeriene. Iar incursiunea în lumea lor, a zburătoarelor, e o aventură, o poveste care se scrie privind în sus.

Ca să ajung la Foieni, din județul Satu Mare, aproape de Carei, m-am trezit la 6 dimineața, după doar vreo 3 ore de somn. Știam că am să găsesc păsări de toate felurile aici, însă așteptările mi-ai fost depășite încă de când al lăsat drumul asfaltat și am ieșit din Foieni, urmând drumul de nisip care duce în ceea ce unii numesc (pe bună dreptate) Paradisul păsărilor.

Am văzut foarte multe specii de păsări, într-un areal de câteva hectare, atât de multe de parcă acolo ar fi fost o reuniune a zburătoarelor: berze, ulii, șoimi, pupeze, nagâți, vrăbiuțe, cuci (de fapt, un singur cuc), codobaturi, ciori, grauri, mierle, prigorii și alte câteva specii pe care nu le-am recunoscut, nefiind (nici pe departe) un specialist în domeniu. Însă, ca privitor, ca iubitor de natură, a fost un spectacol superb. Și chiar dacă nu am reușit să le fotografiez pe toate (asta din cauză de privit aproape tot timpul în sus, uitând că am aparatul de fotografiat în mână), cele câteva pe care le-am fotografiat vorbesc de la sine despre frumusețea păsărilor de lângă Foieni.

Aș putea să scriu despre toate speciile văzute, dar ar fi o înșiruire de cuvinte poate mult prea lungă pentru un cititor nespecialist într-ale ornitologiei. Însă dintre toate păsările văzute, întâlnirea cu nagâțul cel moțat și prigoria viu colorată a fost una specială.

Nagâțul, de cum îl vezi, te surprinde cu moțul lui, care pare un fel de semn de ”vezi că-s pus pe năzbâtii”. Iar cei doi nagâți pe care i-am întâlnit păreau că-s la fel de curioși de întâlnirea cu mine, pe cum eram și eu. Și poate de asta m-am putut apropia foarte mult.

Despre nagâț se spune că era o pasăre extrem de detestată în Evul Mediu. Atunci când românii se ascundeau în mlaștini de teama năvălitorilor tătari, nagâțul îi semnala, zburând în jurul lor și făcând zgomot. Se mai numește și câine-tătărăsc din această cauză. În germană, nagâțul se numește Kiebitz ; termenul chibiț vine, probabil, de la comportamentul lor.

Despre prigorii, ce poți să spui? Penajul lor viu colorat și zborul iute sînt un spectacol în sine, și ai putea să tot stai să le privești. În România, prigoriile apar la începutul lunii mai și pleacă în migrație spre sud începând cu a doua jumătate a lunii august, iernând în sudul Africii. Și chiar dacă apicultorii au o problemă (destul de mare) cu ele, prigoriile vânând albine, o singură prigorie putând consuma câteva sute de albine într-o singură zi, întâlnirea cu prigoria este una specială.

Prea multe cuvinte nu își au rostul, așa că am să las cele câteva fotografii puse în articol (realizate, de altfel, cu un aparat foto neprofesional) să vorbească de la sine.