Patru pe bancheta din spate. O poveste agățată de cer

De fiecare dată când iau pe cineva la autostop, de pe scaunul din dreapta ori de pe bancheta din spate, poveștile pasagerilor, chiar și pentru câteva minute, umplu spațiul, ca și cum mașina s-ar transforma, brusc, într-o șezătoare, în care oameni care nu s-au văzut demult își spun poveștile. Atâta tot că pe oamenii luați în mașină nu i-am văzut niciodată până atunci.

De data asta, cel care a lăsat povestea să umple mașina am fost eu, când, bătând drumurile Sălajului, am luat în mașină o femeie și doi copii – o fetiță și un băiețel -, care nu erau foarte îngrijiți (lumea lor, aia cu fuste multe și colorate, nu prea știe din ăstea), dar totuși curăței. Oricum, niciodată aspectul ăsta nu a contat pentru mine, dacă opresc, opresc ca să îi ajut pe oamenii care fac autostopul să ajungă unde vor ei. Iar povestea  nu a apărut pentru că așa am vrut, ci pentru că întrebările fetiței de pe bancheta din spate au scos-o la iveală.

S-au urcat toți trei pe bancheta din spate, înghesuiți pe un singur loc, lângă portiera mașinii. M-am uitat în oglinda retrovizoare cum stăteau băgați unul într-altul, un mănunchi de oameni, ca niște animăluțe speriate, de parcă nu ar fi vrut mai mult loc decât credeau ei că li se cuvine.

– Păi, de ce stați așa înghesuiți, că este loc destul? Mai ales că sînteți trei.

– Api, domnu’, nu sîntem trei, că sîntem patru, îmi răspunde femeia, făcându-mi semn cu mâna către burta ei, semn că e gravidă.

– Cu atât mai mult, lăsați-o, copii, pe mami să stea liniștită, că este loc destul.

Iar dialogul ăsta scurt  parcă a fost un semn pentru copii, mai ales pentru fetița cu părul negru, lung, un semn că ăla din față nu mușcă. Și dacă a văzut că nu mușcă, și-a pus căpșorul între cele două scaune din față, chiar lângă umărul meu, după care, cu o voce subțirică a întrebat:

– Da’ tu de ce ai părul mare?

Am dat să-i răspund, dar când cel de lângă tine e un copil de câțiva anișori, întrebarea următoare apare mai repede decât răspunsul:

– Da’ tu de ce ai codiță?

Am păstrat liniștea câteva secunde, întrebându-mă ce vrea să zică, adică despre ce codițe e vorba, când îmi dau seama că azi am, într-adevăr, codițe în păr.

– Păi, știi de ce am codiță? Că să mă agăț de cer. Că, dacă mă agăț de cer, pot să fac orice.

Fetița cască ochii mari. La fel și băiețelul, care s-a apropiat mai mult de scaunele din față. La fel și eu, care mă tot întrebam de ce i-am zis asta.

– Cum să te agăți de cer?, își face loc uimirea fetiței lângă umărul meu drept.

– Știi cum, la fel ca în desene animate. În ălea cu…

– Ce desene animatele?, vine, din nou, întrebarea fetiței mult mai repede decât pot eu să inventez un răspuns.

Mi-am dat seama că cei doi copii probabil că nici măcar nu au televizor în casă, ori dacă au și s-au uitat la televizor, de unde să știe ei despre ce desene animate vorbesc eu, că acum toate desenele sînt cu roboți cu mușchi care dau cu pumnii în toate direcțiile, după care mai trag cu tot felul de arme, după care se încruntă și scot una din replicile contemporane pe care le știu mai toți copii de azi, din ălea gen ”ți-am făcut-o!”. Așa că iau povestea de la capăt:

– Păi, a fost odată o mamă rățușcă, care, într-o zi, și-a scos puiuții rățușcă pe lac, să îi învețe să înoate. Puiuții…

– Ce culoare au puiuții, galbeni?, vine în întâmpinare întrebarea fetiței.

– Da, galbeni. Dar unuia dintre puiuți îi era frică de apă. Așa că mama, ca să-l facă să nu-i fie frică, a luat o crenguță, una așa, ca un cârlig, după care i-a dat-o puiuțului cel fricos și i-a spus că dacă se agață cu crenguța de cer, nu o să se scufunde în apă și o să poată să înoate. Iar puiuțul a luat crenguța ca un cârlig, s-a agățat cu ea de cer și a reușit să înoate. Și, de atunci, nu i-a mai fost frică de apă. Vezi, de aia mi-am făcut și eu codițe, ca să mă agăt de cer.

Fetița se apropie și mai tare, după care întinde mâna și îmi atinge codița din păr, fără să spună nimic, cu băiețelul lipit, deja, și el de ea, privind codița din păr. Și pentru că am văzut-o cu coada ochiului pe fetiță căutându-se în păr, după codițe, am continuat:

– Nu trebuie neapărat să ai codiță cu care să te agăți de cer. Dacă găsești un gând frumos, poți să te agăți cu el de cer, și atunci o să poți să faci orice…, termin eu povestea, pentru că tocmai am ajuns în locul unde vroiau ei să se dea jos.

– Api, domnu’, io nu prea ma bani, da’ dacă îi vre, ți-oi da un mileu, că am mai multe, că am fost să le vând. Da’ n-am vândut niciunu’.

O liniștesc pe femeie, spunându-i că nu e nevoie de niciun ban, că eu oricum veneam în direcția aia, că de aia am oprit, nu ca să le iau bani.

M-am uitat la copiii de lângă ea. Ei ce vină au că mama lor nu are bani? Am luat o bancnotă de 10 lei și i-am întins-o femeii: ”de Moș, ca să le iei copiilor o ciocolată”.  Femeia nu zice nimic, se uită la copii, apoi întinde mâna ușor, parcă în reluare, și ia bancnota: ”api, io cum ți-o mulțumi, domnu’, că ai fost așe de bun cu noi?”

I-am lăsat la marginea drumului și i-am mai privit o dată. Femeia cu bancnota în mână, copiii și acum cu ochii mari, privind către părul meu, căutând cu ochii codița din poveste. Și mi-am dat seama că, și dacă mama o să le cumpere ciocolată de banii primiți, pentru ei, pentru copiii aceia, adevăratul cadou pe care l-au primit a fost povestea spusă de către un nene cu părul mare și cu codițe în păr, care le-a vorbit pe drumul înspre casă. Și, cine știe, poate că o să găsească un gând frumos cu care să se agațe și ei de cer, și poate o să iasă din lumea aia, fără șanse, în care au apărut fără voia lor. Pentru că, până la urmă, totul pornește de la o poveste. Totul e să reușești să păstrezi povestea vie.