Doar cei inteligenți nativi își dau seama, din start, în timpul școlii, că ceea ce fac ei acolo e foarte important pentru ceea ce-o să fie după ce termină școala. Alții, care au norocul să poată să discearnă spusele dascălilor (cei care sînt, într-adevăr, dascăli), învață despre asta. Mulți, prea mulți, însă, nu o să-și dea seama niciodată de importanța școlii. Așa că trec prin „învățătură” așteptând să treacă și să scape de acolo. Iar asta, în cea mai mare parte, e vina sistemului de învățământ românesc. E ceva greșit în toată paradigma asta a învățării.
„Hiii, uite, îi rocker. Vezi? Îi rocker. Ca și mine”, a spus o fetiță, atrăgându-le atenția celorlalte mogâldețe care ieșeau de la sala de sport a școlii, arătându-mă cu degetul. Și, după ce a fluturat din mână, în semn de salut, așa, ca între rockeri, a plecat mai departe, bucuroasă, repetându-și și repetându-le și celorlalți: „Ca și mine. Ați văzut? Rocker. Ca și mine.”
Am rămas acolo zâmbind, așteptând să intru în Sala Festivă a Școlii „Mihai Eminescu”, unde trebuia să aibă loc evenimentul la care am fost invitat să particip. Apoi, l-am cunoscut pe Paul. Un elev. Un copil. Ce-ar fi putut să spună un copil, în acele câteva zeci de minute cât trebuia să țină toată adunarea aceea de elevi, ca să-ți capteze atenția? Răspunsul a venit simplu, evenimentul la care am fost prezent începând cu un simplu verb – „a călători”. Împreună cu Paul, cel care simplu, necosmetizându-și vorbele ca să pară interesant (semn că încă nu a devenit om mare), a ținut, în felul acela specific copilăriei, o scurtă lecție de viață. Pare prea mult spus? Poate. Dar așa a fost. Ori, cel puțin, așa ar fi trebuit să fie pentru toți ceilalți elevi aflați acolo.
Doi ani în Indonezia. Un străin printre străini
„S-a întors alt om, de parcă ar fi trăit o viață întreagă acolo”, mi-a spus Laura Galvácsy, profesoară de geografie la școala respectivă.
A stat în fața mulțimii din sală fără a părea că face un lucru ieșit din comun, fără a părea că e prea mult pentru el. Iar asta ca urmare a celor aproape doi ani de școală în Indonezia, timp în care, a reușit să se transforme din elevul tipic din România, într-unul deschis la minte, care știe și poate să vorbească în public, ba, mai mult, un copil care pare, din felul în care și-a pregătit expunerea de imagini și cuvinte, un om mare (partea bună a omului mare).
„Păi, cum să fie? Când am ajuns acolo mi-a fost frică. Am fost ca un străin printre străini.” Așa s-a simțit când a ajuns acolo. Iar faptul că a luat, încă din prima zi, la matematică, cea mai mică notă, nu l-a făcut să urască școala. Dimpotrivă, încet-încet, a reușit să vadă că toți de acolo învață și că școala e foarte importantă pentru ei. Iar asta chiar dacă școala începe la șapte dimineața și se termină la trei după-masă.
„Aici sînt foarte mulți elevi care nu învață. În Indonezia toți învață, toți vor să fie cei mai buni.”
Indonezia, a patra cea mai populată țară a lumii, fiind și țara cu cel mai mare număr de musulmani. Musulmani, adică ăia răi, așa cum li se spune copiilor, și nu numai lor, în lumea iubirii de aproape – creștinismul. Ăia răi, dar care respectă școala, respectă viața, îi respectă pe străini, așa cum l-au respectat și pe Paul, copilul venit să facă școală acolo, departe de acasă.
„Nu mi-a plăcut că la ora 5 dimineața porneau difuzoarele, că ei acolo sînt musulmani, și mă trezeau, dar m-am obișnuit. Am mers la școală și nici măcar nu știam limba.”
Și a continuat să vorbească despre experiența lui de acolo. Printre șușotelile copiilor din jur, l-am privit, minunându-mă de lejeritatea cu care stătea în fața mulțimii aceleia, un lucru care pentru un elev obișnuit român e ceva aproape cu neputință de imaginat măcar. Pentru asta se fac tot felul de cursuri, despre cum să ai curaj să vorbești în public, despre cum să știi să vorbești în public. Paul a învățat singur asta, dar asta doar pentru că acolo, departe, acolo unde școala pare cu totul altceva decât e aici, ăsta e un lucru normal.
„Am învățat să am curaj, să am încredere în mine. Asta cred că e cel mai important. Înainte îmi era frică până și să plec din Zalău, până la Cluj. Ce să mai vorbesc despre să ies din țară. Da. Asta cred că e cel mai important din ceea ce am învățat. Curajul.”
Și mi-a plăcut jocul acela despre piramida socială, pe care l-a învățat acolo, un joc social valabil oriunde ai fi, dar care aici, în România, e cel care guvernează viața. Jocul prin care Paul și cei 13 voluntari, plus câteva bomboane, a arătat cum o mână de oameni, respectiv cei care conduc lumea, iau totul, iar cei mulți rămân cu nimic. Și a făcut toate astea simplu, ca un copil care se joacă. Sună cunoscut, nu-i așa? Atâta tot că la noi nu doar că nu ți se arată asta, nu ești învățat la școală despre asta, ba, mai mult, rânjind ori vorbind mai degrabă în altă limbă decât cea română, cei de la putere încearcă să te convingă de contrariul, cum că de aia iau ei totul și fac ce vor, de dragul celor pe care-i calcă în picioare în fiecare zi. Și totul cu zâmbetul pe buze. Nein?
La final de lecție
„Ați văzut, am stat cuminte și nu am zis nimic. L-am ascultat și chiar m-a interesat ceea ce a spus Paul. Voi credeți că a fost ușor să se pregătească, să facă prezentarea asta? Sînt lucruri la care ar trebui să reflectați și voi, copii”, a spus Abrudan, directorul școlii, cel care, stând cuminte într-un colț, a asistat la lecția lui Paul. Și, sincer, mi-am dat seama că am stat la fel de cuminte, ascultând și privind, uitând chiar să fac poze, noroc cu îmbrâncelile copilărești ale elevilor din spatele meu, care mi-au adus aminte, din când în când, de asta.
Da, ceva e greșit în paradigma asta a învățării din societatea românească. Și îți dai seama de asta cu atât mai mult atunci când vezi cum îl schimbă pe un copil câțiva ani de școală în străinătate, la fel ca eroii din basmele românești, crescând într-un an în străinătate, cât alții în zece în sistemul de învățământ autohton.
Când chiar dacă, la fel ca Paul, o iei practic de la zero, începând cu învățarea unei limbi străine, te transformi, în scurt timp, din elevul clasic român, dezinteresat de tot ceea ce înseamnă a învăța, de a se descoperi, de a se dezvolta, într-un cu totul alt om. Iar pentru asta, vina o poartă, în principal, cei care de 26 de ani încoace fac experimente nereușite cu sistemul de învățământ românesc, bătându-și, astfel, joc de copii, acum elevi, viitori, poate, decidenți în societatea românească.
