Sînt câteva locuri care au o vibrație aparte, un fel de portal prin care energia ta, cel care ajungi acolo, se conectează la energia aia primordială care face ca totul să fie posibil, care face ca viața însăși să nu fie doar o etapă între naștere și moarte, ci ceva mai mult, ceva care ține de partea de dincolo de material, partea aia care face ca lumea asta să fie frumoasă. Pentru că nu ochii, cei care preiau imaginile, și nici creierul, cel care prelucrează imaginile preluate de ochi, te fac să exclami, atunci când vezi ceva frumos, și nici nu te fac să taci, ca să poți să asculți poveștile liniștii care te înconjoară, din când în când, atunci când ajungi într-un loc care poate și vrea să îți vorbească. Ci scânteia aia din tine, cel care faci parte din cei foarte puțini care mai pot să simtă, scânteia aia care aprinde vâlvătaia aia interioară numită suflet.
În cealaltă parte a golfului
Am trecut cu feribotul din Kamenari în cealaltă parte a golfului, nu foarte entuziaști, mai ales că agitația motorizată a zilei de azi de pedalare nu anunța nimic deosebit, ba dimpotrivă. Iar asta chiar dacă peisajul din jur e superb, munții înalți oglindiți în marea albastră sfiind de ajuns să facă locul ca unul din poveste. Am luat bilet, 1 euro de persoană, apoi ne-am urcat pe feribot, și, repede, în câteva minute, am fost în partea cealaltă. Spre bucuria noastră, toată încărcătura moto a luat-o la dreapta, către Budva, locul favorit al turiștilor care vin la mare, în Muntenegru. Noi am luat-o la stânga, ușor, ca la plimbare, bucuroși de circulația foarte lejeră de pe șosea. Adică un fel de șosea, mai mult un fel de trotuar asfaltat, mare cât să încapă o mașină și jumătate, doar în unele porțiuni mai largi încap două mașini, una lângă alta, dar și asta dacă sînt amândouă mașini mici. Dacă e și un camion în poveste, nasol, se creează ambuteiaje, la fel cum am prins și noi, pe o porțiune de 100 de metri, în dreapta case, în stânga mare, fără nici o posibilitate de a ieși de pe șosea, doar dacă ai chef de o baie în mare, cu mașină cu tot. Noroc că nu prea e circulație, și, din semne în semne, a reușit fiecare să-și vadă de drum. Însă, până să ajungem la ambuteiajul cu pricina, foarte aproape de locul de cazare, șoseaua, mă rog, trotuarul ăsta ceva mai larg (spre bucuria noastră, asta însemnând mai puține mașini) a fost locul unei plimbări pe biciclete, de la viteza cu care am pedalt până acolo, trecând la un ritm alene, parcă în reluare. Dar nu din cauza pantelor, că pante nu-s pe aici, și nici din cauza oboselii sau a problemelor tehnice, că nici despre astea nu-i vorba. Ci pentru că, pur și simplu, odată ce am luat-o în stânga, către Kotor, s-a făcut liniște, o liniște caldă, aproape mângâietoare, și ne-am pomenit că nimeni nu mai zice nimic, ci doar privim tăcuți la priveliștea din jur. O cu totul altă lume, una în care timpul pare că a renunțat la filele din calendar, chiar dacă oamenii țin morțiș să le dea una după alta, fiindcă așa trebuie.
De piatră
Locul e plin de biserici de piatră, și ele la fel de tăcute, ca și cum ar fi crescut acolo odată cu munții. Acuma, nici măcar nu contează cum se numesc clădirile ălea, puteau să fie chiar și niște case părăsite ori adăposturi de ploaie. Nu destinația clădirilor e importantă, ci felul simplu în care au fost construite și, mai ales, faptul că au fost construite nu doar din piatră, ci cu încărcătură sufletească. Iar asta, chiar dacă unora le vine să strâmbe din nas când aud de așa ceva, e de ajuns să ajungi acolo și îți dai seama.
Bine, turistul clasic nu prea ajunge în partea asta de lume, acesta căutând, atunci cnd merge la mare, adică mai tot timpul, șezlongurile așezate la grămadă pe plajă, acolo unde pot să stea pe spate toată ziua (nu doar pe spate, că trebuie, periodic, întors turistul de mare pe toate părțile, altfel bronzul nu e uniform și se duce naibii toată strădania de a sta la soare toată ziua). Plus că, o altă atracție de top, recte terasele cu muzică și băutură cât încape, cam lipsesc din zona asta. Și, ce e și mai grav, nici drum pe unde să-ți plimbi bolidul cu viteză, să moară dușmanii de ciudă și să cadă fufele de pe margine pe spate de admirație nu prea e. Și-atunci, clar, marea asta nu e marea pe care o vrea turistul de mare, șlăpuitorul, cum ar veni.
Și poate că și asta, lipsa agitației umane exagerate, specifică litoralului, face ca locul ăsta să-și păstreze, încă, poveștile, pentru ca cel care ajunge acolo și e capabil să le audă, să poată să asculte, în liniște, șoaptele memoriei timpului.
Am văzut biserica aia mai mult cu coada ochiului, pentru că peisajul te fură, de-a dreptul. Am oprit și ne-am întors. Am rezemat bicicletele și am urcat treptele către biserica aceea mare, impunătoare, construită la poalele muntelui, în Prčanj, o localitate de pe țărmul golfului Kotor. Ajunși la poartă
M-am așezat pe trepte și am tăcut
Simplu, ca și cum de asta aș fi ajuns acolo, să mă așez pe piatra așezată acolo sub formă de trepte și să ascult. Liniște. O liniște caldă, ca și cum dincolo de trepte, unde oamenii își duc viața de zi cu zi, iar turiștii care ajung acolo fac baie în mare, ori se plimbă, nu ar exista. Mai ales că așa, așezat, doar palmierii, munții uriași și marea se văd. Biserica asta, dar care putea fi, foarte bine, o stâncă, o poiană sau o pădure, e în locul în care e de ajuns să lași simțurile libere, să oprești înșiruirea de gânduri, iar liniștea o să lase poveștile timpului să prindă contur, să poată fi ascultate. În locuri de genul ăsta ajungi să crezi. Nu în divinitate sau în mai știu eu ce chestii din ăstea, esoterice, ci să crezi că există și altceva, dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber, dincolo de ceea ce ni se spune că există, dincolo de ceea ce sîntem învățați că există. Să crezi că totul e posibil. Oamenii, cei mai mulți, nu doar că nu cred, dar nici măcar nu vor să creadă, iluzia asta a unei vieți care îți aparține fiind mult prea comodă ca să aleagă pastila roșie, la fel ca în Matrix, și să vadă cât de adâncă e, de fapt, vizuina iepurelui. E mult mai ușor să faci ceea ce și se spune că e bine să faci, decât să-ți pui întrebări, să vrei, să crezi. Credința, nu cea religioasă, ci credința că orice e posibil, înseamnă libertate. Iar cei care conduc lumea nu te vor liber, te vor prost, un prost care să asculte de ordinul de zi pe unitate, indiferent care ar fi ăla și despre care unitate ar fi vorba.
Nu, nu asta am ascultat acolo, pe treptele bisericii, ăstea-s doar niște cuvinte așternute, ca de obicei, în miez de noapte, de câteva zile încoace. Iar gândurile mele, atunci când au reapărut, după ce poveștile timpului au transformat tăcerea din jur, și a mea, în mii și mii de conexiuni cu lumea asta minunată în care trăim (lumea, nu societatea umană), s-au îndreptat într-o direcție clară și simplă: să fie mama sănătoasă, să-i fie frumos.
Restul zilei mi-am tot repetat în minte, la fel ca Ed Stafford, unul din exploratorii veritabili ai lumii ăsteia: ”What a wonderful world this is!”, completând, pentru noi, cei care am pornit în expediția asta pe bicicletă: ”What an incredible journey this is!”.
