E ultima zi când reflexia albastră a mării colorează peisajul din jurul nostru, când cerul ăsta albastru de jos, de pe pământ, ne e tovarăș de călătorie. Ne-a însoțit de-a lungul coastei Adriaticii, ori ne-a apărut în față, un pastel de albastru irezistibil și drag privirii, atunci când, trecând a nu știu câta oară peste munți, am lăsat privirea să se amestece cu albastrul ăsta, ca și cum ochii ar fi vrut să plutească în derivă, de dragul aventurii.
E frumoasă marea, mult prea frumoasă ca să îți rămână indiferentă, să nu te îndrăgostești de ea, de partea sălbatică a ei, acolo unde doar cei cu drag de natură ajung, acolo unde, încă, turismul comercial, de multe ori agresiv, nu a reușit să știrbească din farmecul mării. Pentru că, din cauza informației electronice, foarte la îndemână, turismul a cunoscut o amploare deosebită, și orice loc accesibil e înțesat de turiști, de mașinile lor, de case de vacanță, de umbrele, șezlonguri, terase, chiar și în jurul bisericilor vechi de câteva sute de ani locul a devenit doar un loc de scaldă și stat cu burta la soare, în căutarea bronzului perfect, numai bun de arătat la întoarcerea acasă, pe post de trofeu solar. Partea aia frumoasă, care ține de suflet, care poate să te încarce cu energia locurilor ăstea atât de frumoase, e o necunoscută pentru cei mai mulți. Noi, ăștia care am pedalat atâția kilometri, în căutarea aventurii, niște exploratori pe bicicletă, sîntem norocoși, pentru că am ajuns aici nu ca turiști, ci ca exploratori, partea aia frumoasă numită suflet fiind cea care ne-a ghidat de-a lungul expediției ăsteia.
Insulițe, crescătorii de midii, crabi
Am oprit de multe ori, să luăm cu noi de pe malul mării cât de mult frumos putem, stând pe bolovani la țărm, urmărind cum crabii, mergând în toate direcțiile, se opresc și folosind cleștii pe post de furculițe se hrănesc cu ceea ce lor li se pare numai bun de mâncat. Ori cum peștișorii, strânși grămadă în bancuri, se apropie sfioși de bolovanii plini de alge de lângă mal. Ori cum valurile vin unul după altul, spărgându-se ușor, în liniște, de malul de la picioarele noastre. Un spectacol al vieții irezistibil.
Mi-am dat jos încălțările și șosetele din picioare, și așa, pe pietrele ascuțite al Adriaticii, am intrat, în sfârșit, în mare (acum îmi dau seama că, deși am fost aproape atâtea zile, eu de abia acum am intrat în apa Adriaticii), simțind legănatul mării, privind în oglinda asta albastră, cerul ăsta de jos, de pe pământ, încercând să văd, să simt.
Am trecut pe lângă crescătorii de midii, o grămadă de chestii ovale mici, roșii, așezate la grămadă, dar ordonat, pe care pescărușii stau cuminți, liniștiți, poate-poate o să aibă și ei parte de o masă delicioasă. Și am privit insulițele mici, pe care istoria a așezat o părticică din ea, sub formă de bisericuțe de piatră ori debarcadere folosite cândva (chiar și acum, în unele locuri) de pescari. Și, pentru că partea aia ghidușă din mine vrea să iasă în față, am râs, privind de sus, de pe mal, la vaporașele mici, ori la vapoarele mari, de croazieră, cum lasă urme albe pe luciul mării, niște urme care au lăsat loc imaginației:
– Căpitane, strigă piratul aflat la locul lui de observație, în vârful turnului de pe insulă, se apropie o flotă din larg.
– Din ce parte vine?
– Din câte văd io, vine dinspre România. E o flotă numeroasă, căpitane. Ce naiba ne facem?
– Lasă, pirate, că rezolv io. Stai să dau un telefon: ”Alo!, Barbă Neagră la telefon. Vreau să vorbesc cu președintăsescu. Am primit de știre că flota voastră se îndreaptă înspre noi. Fii atent, președintăsescu, ca să fie bine să nu fie rău, îți dau ceva peșcheș, plus zece butoaie cu whisky, că știu că-ți place, și o rezolvăm între noi. Gata, vânt la pupa sau la prova, depinde pe ce parte bei, și batem palma”.
După care, se întoarce către piratul speriat că iar trebuie să stea la bătaie, și îl linștește:
– Bă, mânca-ți-aș romu’, gata, am rezolvat. Sau, cum ar zice președintăsescu, i-am ciuruit. Am cumpărat flota cu tot cu echipaj. Am dat pe ea o nimica toată, plus niște whisky îndoit la greu cu apă de mare. Vezi, bă, dacă știi cum să îl iei pe om, fie el și președintăsescu, se rezolvă orice. Hai, steagul negru cu craniu sus, și să mergem să luăm ce-i al nostru.
Leandrii pe stânci. O peșteră la malul mării
La capătul golfului, când ne spuneam că nu mai are ce să ne surpindă, am dat peste o rezervație de leandrii, cocoțați pe stânci, și deasupra noastră, și dedesubt, pe malul abrupt și stâncos, niște pete roz superbe, puse acolo,am zis noi, ca și cadou de despărțire de marea cea albastră a Adriaticii. Și, ca bonus, o peșteră, numai bună de explorat. Pe care am încercat s-o descoperim atât cât ne-a lăsat lanterna pe ducă a telefonului, am plecat de la biciclete fără rucsacul cu de toate. Așa că, după ce am intrat adânc în peștera umedă, cu aburii atât de denși că păreau o perdea, când am ajuns în locul unde peștera o lua vertiginos în jos, cu un hău mult prea negru ca să te avânți în el fără a avea măcar o lanternă, niște bocanci ca lumea și măcar niște cordelină, ceva, ne-am oprit. Plus că întunericul a ajuns și în spatele nostru, ascunzând intrarea, lucru care ne-a zis că e cam cazul să o luăm înapoi. La urma urmei, numai de accidentări nu e loc acum, când urmează câteva zile de urcat pe pantele abrupte ale munților din fața noastră. Niște munți care promit să ne ofere un spectacol al frumosului deosebit.
