Dacă acum câteva zile mi s-ar fi spus că, după ce am pedalat la temperaturi de peste 40 de grade, ba chiar 51, o să ajungem să pedalăm la 13 grade, uzi leoarcă și clănțănind din dinți de frig, aș fi zis că nu are cum, ba chiar m-ar fi încântat ideea unei ploi reci, pe căldura sufocantă de afară. Dar, la 1400 de metri altitudine, ploaia nu doar că te face să-ți amorțească mâinile pe ghidon, dar biciul rece al vântului provocat de furtună chiar e prea mult, mai ales după ce ai urcat pantele abrupte pe o distanță de peste 30 de kilometri. Un schimb de ștafetă nu tocmai plăcut al apei care curge pe tine, întâi de la transpirația provocată de cele 40 de grade, ale primilor 25 de kilometri, apoi de la ploaia înghețată, care pare că vrea să recupereze timpul în care a fost secetă, așa că îi dă cu apă la greu.
Trei, Doamne, și toți trei
I-am întâlnit atunci când ne-am oprit la o terasă mică, afacere de familie, ca mai toate din zona asta de lume, să luăm câte un suc rece, să ne răcorim puțin. Suc care, oricum, nu te hidratează și nici nu e la fel de bun ca apa rece de pe munte (preferata mea), dar de dragul pauzei la umbra terasei, ne-am obișnuit să oprim, o dată la 20 de kilometri. Cei trei, pensionari cu părul alb, stăteau la o masă și cântau cântece de ale lor (nu, nu erau beți), cu pasiune, dar totuși încet, să nu deranjeze.
Ne-am dat jos de pe biciclete în fața terasei, iar bărbații s-au oprit puțin din cântat (unul dintre ei era cel care se ocupa de bunul mers al afacerii, așa că s-a îndreptat către noi), dar asta doar până au fost, din nou, trei. Și au reînceput să cânte. Așa de mult ne-a plăcut de ei, oamenii aceia care cântau împreună ca niște prieteni care au un limbaj al lor secret, cel al cântecului. Am plecat zâmbind de acolo. Și nici n-aveam cum altfel, afară se răcorise, deja, și ne-am zis că măcar o să putem pedala fără să ne mai ardă soarele. Dar ce știam noi. Furtuna stătea în așteptarea noastră, sus, sus, acolo unde nu mai ai unde să te ascunzi.
Furtuna
Drumurile de prin zona asta a Durmitorului sînt împânzite, pe balustradele de la marginea drumului, pe stânci, pe copaci, de tot felul de afișe cu numere de telefon de la firme de asistență auto, de remorcare. Și nu e de mirare, drumul abrupt, plin de serpentine, dincolo de care, de multe ori, hăul pare fără fund, nu e tocmai ușor de condus pe el, orice greșeală ori neatenție putând avea urmări deloc plăcute. Noi, la viteza noastră (la urcare, cel puțin) singurul serviciu de tractare de care avem nevoie e forța propriilor noastre picioare. Și, până acum, e la înălțime.
Am văzut norul mare și negru din fața noastră, apoi fulgerele foarte aproape de noi, chiar lîngă noi, înfricoștor de-a binelea, acolo sus, unde ești țintă în mișcare, ne-au făcut să ne oprim puțin, să lăsăm furtuna să se îndepărteze, mai ales că ne îndreptam fix înspre ea. Iar norul mare și negru, s-a îndepărtat. Însă, tot cu ochii la el, n-am observat că, din sparele nostru, un alt nor, mai mare și mai negru, se apropia de noi.
”Hei, începe să picure”, am spus, și nici n-am apucat bine să termin propoziția că a început să plouă, cu niște stropi mari și reci, dar încă nu foarte tare. Ne-am adăpostit unde am putut, adică sub frunzele unui copac, punându-ne în cap fășurile de ploaie, fiindcă ne-am zis că nu are cum să dureze mult. Și, într-adevăr, părea că se oprește. Așa că ne-am zis să o luăm din loc, să ajungem la tunelul pe care îl văzusem pe hartă cum că ar fi la vreo câteva sute de metri în fața noastră (ălea câteva sute de metri s-au dovedit trei kilometri și ceva, dar ce, parcă e prima oară?). Și am luat-o din loc. La fel și norul mare și negru, care, cu fulgere cu tot, ne-a ajuns din urmă rapid. Am ajuns la tunel, leoarcă, și ne-am oprit la ieșire, pentru că, în fața noastră, dincolo de tunel, ploaia părea mai mult perdea de apă.
Tunelul
Ai stat vreodată la intrarea unui tunel, vreo jumătate de oră, când furtuna îi dă cu ploaie și vânt fix înspre tine? Nici să nu stai. Ne-am strâns ca niște bufnițe speriate, după un zid de lângă intrarea în tunel, acolo unde ploaia nu ajungea chiar atât de tare, și nici curentul de aer rece ca gheața. Un motociclist a oprit și el. Afară era urgie. ”De unde sînteți?”, ne întreabă în engleză. Îi răspundem. ”Ooo, păi sîntem vecini. Eu sînt din Serbia”. A stat puțin, să se oprească urgia, apoi, după vreo zece minute, probabil că imaginea noastră, tremurând deja de frig, a bătut furtuna, așa că a plecat în ploaie, turându-și motorul. Noi ce să turăm?
Totuși, eram deja în ploaie de multă vreme, și nu dădea semne că ar vrea să se oprească, așa că am hotărât să coborâm panta de dincolo de tunel, și să ne găsim cazare pe undeva, deja e trecut de ora șase, iar noi sîntem în mijloc de nicăieri. Deci, am coborât, prin norii care acopereau totul în jur. Furtuna atât a așteptat. A venit după noi, făcându-ne să ne amorțească degetele de frig pe ghidoanele bicicletelor.
Am mai oprit o dată, după trei kilometri. Deja era mult prea rece, iar apa șiroia pe noi, la fel de rece ca aerul de afară, adică vreo 13 grade. Am intrat, cu apă cu tot, într-o terasă de la marginea drumului. Cei de acolo au făcut ochii mari. Apoi ne-au spus să luăm loc. ”Sîntem leoarcă”. Au dat la o parte pătura de pe o bancă, apoi ne-au făcut semn că e ok, putem să lăsăm să curgă apa de pe noi acolo, pe bancă. Am făcut haz de necaz. Am ajuns ca, în decurs de câteva ore, în loc de suc ori apă rece să bem ceai fierbinte, să încercăm să oprim clănțănitul dinților. De oprit, nu l-am oprit. L-am dus cu noi până la un motel pe care l-am găsit pe drum, ceva mai jos, unde am oprit. De tot. Am cerut o cameră (una din cele trei, câte erau acolo, la motelul încă în construcție, care, de la urgia de afară a rămas fără curent câteva ore), apoi, ajunși înăuntru, am înșirat bagajele pe jos, cu apă curgând în toate direcțiile. După ce am terminat, ne-am uitat afară. Furtuna, pentru că-și făcuse damblaua cu noi, s-a oprit, mai tunând, din când în când, ca să ne aducă aminte cum că e cu ochii pe noi. Așa că am rămas acolo. Cum să te pui cu furtuna?
