De pe un platou verde de undeva din Parcul Național Durmitor, societate oamenilor, cea cu blocuri, mașini, agitație, oameni, servicii, facturi de plătit, nu se vede, e ca și cum toate lucrurile ăstea, care ne-au cuprins în vâltoarea lor și pe noi, până acum trei săptămâni, nici n-ar exista. Și asta doar pentru că am decis să mergem să explorăm lumea, departe de toate astea, doar noi și bicicletele și, desigur, bagajele îngrămădite în coburii de pe portbagaje, prefăcându-ne (ba chiar uitând de-a binelea), pentru un timp că ar exista și altă lume decât asta în care, pedalând atât cât te țin puterile, la sfârșitul zilei ești în alt loc, apoi în alt loc, apoi în alt loc. Și, dintr-o dată, atunci când dormi sub un alt acoperiș, din altă localitate, decât cea din noaptea precedentă, și întâlnești alți oameni, decât cei pe care i-ai întâlnit până atunci, vezi viața cu alți ochi, cei ai călătorului, al exploratorului din tine.
Doi belgieni pe biciclete. Caroline: ”I couldn’t agree more…”
Pe ea, evident, așa cum reiese din intertitlu, o cheamă Caroline. Pe el nu am reținut cum îl cheamă, dar i-am întâlnit dimineață, după ce am coborât cu bagajele, încă ude de la furtuna de ieri, ca să le încărcăm pe bicicletele noastre. Ei erau deja pregătiți de plecare, dar când au dat cu ochii de noi, au mai rămas puțin, încercând să afle ce-i așteaptă, noi venind din direcția în care ei vroiau să plece. Și le-am spus cam tot ce aveau nevoie să știe, ei mirându-se că au întâlnit alți bicicliști de tură lungă, pe meleagurile ăstea (adică primii pe care i-au întâlnit, de unde și mirarea lor plină de bucuria întâlnirii cu alții ca ei), noi mirându-ne că am întâlnit alți bicicliști de tură lungă, pe meleagurile ăstea (adică primii pe care i-au întâlnit, de unde și mirarea noastră plină de bucuria întâlnirii cu alții ca noi). Apoi, am început să vorbesc despre de ce facem asta, despre cum văd lumea, despre spiritul uman, despre bucuria descoperirii locurilor frumoase, mult mai aproape de tine atunci când ești pe bicicletă ori pe jos, cu o Caroline care tot repeta: ”I couldn’t agree more…”.
Știi cu ce fel de biciclete au venit din Viena până aici? Cu două biciclete de oraș, neechipate, fără nimic de marcă pe ele, fără echipament special, fără mii de euro cheltuiți pentru echiparea bicicletelor ori a lor. La fel ca noi. Și mi-am adus aminte de unii, mulți, de altfel, care se uitau ciudat la mine văzându-mi bicicleta grea și veche cu care plec la drum. O bicicletă grea și veche cu care am făcut, până acum, aproape 35.000 de kilometri, cu bagajele în spate. Pentru că, ceea ce e necesar pentru a pleca într-o astfel de călătorie, e voința de a face ceea ce simți că ți se potrivește, că îți face ființa să se bucure. Nu biciclete de mii de euro, nu echipament de sute de euro, nu sprijin logistic. E de ajuns să te ai pe tine, și orice e posibil.
Ea ar mai fi vrut să rămână. El nu prea, că vroia să facă ceva mai mulți kilometri astăzi. Și au plecat, ea, Caroline, privind peste umăr, la cei care au rămas în urma lor.
Azi am mâncat frăguțe. Multe
Niciodată nu am coborât o pantă ca asta, abruptă, cu o viteză atât de mică. Și nu pentru că ar fi fost ceva probleme tehnice, ori pentru că am fi avut mâinile încă înghețate de la frigul de ieri. Ci pentru că eram ca niște terminatori din ăia din filmele cu roboți trimiși din viitori să identifice ținta pentru care au fost trimiși aici, din viitor, scanând tot timpul în jur: ”Țintă identificată. Frăguțe delicioase. A se mânca de urgență. Toate, dacă se poate.” Și așa am coborât vreo 13 kilometri, tot oprind când depistam punctele mici și roșii de la marginea drumului, creând un spectacol oarecum caraghios pentru cei care treceau cu mașinile pe acolo și vedeau niște bicicliști în patru labe, ori cu capul în jos și fundul în sus, culegând frăguțe și îndopându-se cu ele. Apoi zâmbind larg: ”Mmmmm, ce delicioase-s…”.
Am trecut de panta cu frăguțe, deja cu burțile pline de atât mâncat (cam o oră și ceva am tot cules, tot oprind, des, foarte des, deliciile de la marginea drumului), și am ajuns într-o zonă în care, la fel ca la noi, turme de oi pășteau pe pantele verzi din jur. Și am tot așteptat. Nimic. Am mai așteptat. Iar nimic. ”Bă, ăștia nu au câini?”, ne-am pomenit întrebându-ne. Nu, chiar dacă turmele erau mari, cel mult un câine era acolo, și ăla cuminte, neavând chiar nicio treabă cu oamenii. Și când mă gândesc că în România a fost un scandal uriaș pe tema asta (pentru oricine cu măcar un neuron activ fiind evident că e doar o mișcare pe tabla de șah a serviciilor), că nu mai puteau ciobanii fără măcar șapte, zece câini la stână, că cică ursul e mare și rău. Da’ aici cum se poate, că urși și lupi sînt și aici destui? Ori, cine știe, urșii de aici sînt ierbivori, că altă explicație nu este. Doar dacă te-ai lega de nesimțirea multora dintre ciobani, care s-au făcut stăpâni peste tot ceea ce înseamnă pășune, deal ori munte, câinii lor, nehrăniți și care atacă tot ce prind, fiind doar un fel de a-și marca teritoriul. Dar cum să te legi de ciobani, că Miorița?
O inimă cât un lac, la poalele muntelui
De sus, de unde eram, privind la vârfurile Durmitorului unde urmează să ajungem a doua zi, am văzut, jos, pe o pășune, un lac în formă de inimă. Acuma, poate părea pueril (și poate că e, dar cui îi pasă), dar mi-a trecut prin cap că lacul acela în formă de inimă e modul în care locul ăsta frumos, înconjurat de munți, unde timpul nu se măsoară în file de calendar, le arată celor pe care-i simte de-ai lui că sînt bineveniți. Altfel de ce ar fi trasat conturul acela verde atât de evident?
Ne-am așezat și am mâncat niște bucăți de sendviș, rămase de azi dimineață, privind la luciul lacului, la felul în care vântul creează niște inele care par că fac lacul să respire, la căsuțele mici de lângă, apoi, din nou, la vârfurile înalte ale gardienilor de piatră ai locurilor ăstea atât de frumoase.
Am ajuns la căbănuța de lemn la care ne-am cazat. La micuțul restaurant de lângă, cu doar câteva mese, am mâncat o ciorbă simplă, ca la țară, cu 2 euro, și niște pâine de casă delicioasă. Da, în mod normal nu mănânc pâine cu ciorbă, dar când mănânci doar o dată pe zi, și pedalezi atâta cu bagajele după tine, mănânci tot ce prinzi, că până a doua zi, către seară, e mult. Deși, sincer, e atât de frumos în timpul zilei, prin locurile prin care pedalăm, că nici nu îmi mai trebuie de mâncare. Frumosul din jur mă hrănește suficient.
