Așezat pe banca din vârful peninsulei, chiar lângă cimitirul vechi al micii localități în care am poposit, dedesubt, la vreo 200 de metri, întinderea albastră a apei mării are un efect aproape hipnotic, și, dacă n-ar fi apărut, parcă de nicăieri, vasul sub pavilion croat, construit în stilul navelor priaților de acum vreo două mii de ani, poate aș fi rămas multă vreme acolo, pe bancă, privind nicăieri. Așa, odată cu nava piraților, mi-am amintit de ceea ce am citit despre ei, despre faptul că erau temuți chiar și de marele Imperiu roman, aflat în plină expansiune. Mai ales la ei acasă, acolo unde, nici acum, nimeni nu a reușit să le pună lanțurile economice cu care UE a reușit să fure tot din România, săraca țară bogată a Europei. Pirateria a dispărut de pe meleagurile ăstea, oamenii orientându-se spre ocupații mai pașnice, care să-i atragă pe străini la ei acasă, cum ar fi turismul. Un turism omniprezent, aproape toate casele din localitățile din Croația, de pe coasta Adriaticii, fiind incluse în programele de agroturism, în unele dintre ele poposind și noi, seara, după etape lungi de pedalat. Iar aici, ca în multe alte locurti civilizate din lume, statul încurajează micii întreprinzători care aleg să trăiască din turism. Și nu ai cum să nu te întrebi: la noi de ce nu se poate? De ce statul îi hărțuiește, cu tot felul de taxe și legi prost făcute, pe cei care vor să investească în turism, și nu numai? Adică, e limpede pentru toată lumea, ca să astupe golul lăsat de paraziții statului, de oamenii de casă ai celor care trag sforile, fac exact ce făceau și boierii pe vremuri, adică inventează tot felul de biruri. Iar țara se duce de râpă. Și, crede-mă, România chiar e o țară frumoasă, trebuie doar să o lași să fie văzută.
Pe deasupra Dubrovnikului
Foarte cald și astăzi, o căldură sufocantă, mai ales dacă pedalezi pe pantele abrupte, cu un asfalt dogorind a căldură. Însă, atunci când în fața ta se ivește o priveliște de genul Dubrovnikului, după ce tocmai ai ajuns în vârful pantei, uiți și de căldură, și de arsurile solare și de transpirația care curge pe tine non-stop. În vârful pantei, multă lume stătea la umbră, cu ochii ațintiți la orașul-cetate, la zidurile de piatră, la vasele mari de croazieră care intră și ies din port, ori, pur și simplu, la linia aceea numită orizont, acolo unde marea se întâlnește cu cerul.
N-am coborât în oraș, am zis că îl lăsăm pentru când o să ne întoarcem, poate chiar facem o pauză acolo, pentru că Dubrovnikul chiar e un loc unde să vrei să te oprești. Așa că am trecut podul peste golf, la început în viteză, obișnuiți ca, în apropierea orașelor, circulația să fie chiar agresivă, însă, surpriză, nicio mașină nu a trecut pe lângă noi în timp ce am traversat podul Franjo Tuđman, un pod susținut de cabluri de oțel, de la înălțimea căruia se vede până hăt-departe.
În căutarea buskovei
Am lăsat nava piraților ce tocmai trecea prin fața noastră să-și vadă de drum, și am plecat, și noi, să găsim buskova, adică peștera aflată, conform indicatorului, la vreo sută de metri de locul unde eram. Am căutat-o aproape pe toată peninsula, dar n-am găsit-o. În schimb, tot căutând-o, am coborât pe stâncile uriașe până aproape de malul mării, după ce, în prealabil, am rătăcit prin labirintul, la propriu, al ruinelor pereților a ceea ce cândva era o fortificație. Da, n-am găsit afurisita de buskova, dar am găsit (în afară de un șarpe maro, gros și lung de vreo doi metri, care ne-a făcut să ne oprim brusc, atenți să nu călcăm pe vreo rubedenie de-a lui) locuri deosebit de frumoase, acolo, la poalele peretelui abrupt, stâncos, al țării piraților din Balcani. Da, mi-am zis pentru a nu știu câta oară, pentru asta am venit, pentru peisajul ăsta, pentru libertatea de a fi liber să explorezi necunoscutul unei părți de lume foarte frumoase și plină de istorie, la tot pasul. Plus parfumul moale, cald, aromat al pădurilor de pini, păduri care răsună de ”scârțâitul” unor insecte mari și colorate, și care, zic localnicii, mușcă rău, dându-ți impresia că stoluri-stoluri de păsări și-au început concertul toate deodată.
O lume colorată
Toate localitățile aflate pe coasta Adriaticii sînt împânzite de flori de toate culorile și miresmele, de cactuși de toate felurile și de clădiri vechi din piatră. Iar o plimbare, chiar după o zi lungă de pedalat, plus câteva ore de cutreierat prin labirintul de piatră din pădurea de pini, are darul de a-ți aduce liniștea aproape. Mai ales că, după ce am dat cu ochii de o tonetă cu produse de patiserie de casă, și după ce, bineînțeles, am împărțit un ștrudel cu vișine, de 5 kuna, frățește, parcă altfel se vede lumea. Doar căldura rămâne aceeași, făcându-te să transpiri tot timpul, dorindu-ți să te arunci în apă, pentru un strop de răcoare. Însă, între bălăcit între oameni și descoperit frumusețea naturii, explorând împrejurimile, am ales frumusețea.
”Pozdrav!”, mi-a urat o localnică mai în vârstă, atunci când, uitându-mă la o mașinuță veche, parcată pe aleea de lângă casă, lângă florile de toate culorile, am dat cu ochii de ea. Am dat ușor din cap, zâmbind, un salut universal care nu are cum să fie greșit înțeles. Și-apoi, pentru ea era evident că oamenii ăia, arși de soare, nu au cum să fie de-a locului, mai ales că tot fac fotografii la te miri ce, lucruri care, pentru ei, localnicii, sînt deja banale. Clar, turiști. Nu, tanti, exploratori.
