Alpii Dinarici croați, chiar dacă nu ating înălțimi la fel de mari ca în Muntenegru, sînt maiestuoși, sînt așa cum aș fi vrut să fie: aproape, tangibili, să trec pe lângă ei, să le pot admira culmile și vârfurile ascuțite, ori să trec peste ei, privind lumea, de acolo, de sus. Și, de fiecare dată (de multe ori) când i-am traversat dintr-o parte în alta, când spre continent, când spre mare, mi-au arătat tot mai mult, ca și cum munții ăștia s-ar reconstrui, s-ar reașeza, și-ar muta stâncile și vârfurile ori lacurile în funcție de trecerea mea pe acolo, ca să-mi aducă, mereu, ceva nou. Să mă facă să mai rămân. Și o parte din mine a rămas acolo, minunându-se cu voce tare, căscând ochii a admirație, adulmecând parfumul pinilor, ori încercând să aduc înălțimile aproape.
Stâncile gri ale munților. Păianjeni uriași
Am plecat din Bosnia, cu gazda conducându-ne până la poartă și arătându-ne către soarele fierbinte, un fel de „bă, sînteți siguri?”.
Știi ce mi-a plăcut la gazda bosniacă? Faptul că, de cum am ajuns acolo, a încercat să ne facă să ne simțim ca de-ai casei. Nici n-am ajuns bine cu bagajele sus, la etajul casei unde primea oaspeți, că a venit cu o tavă pe care era o sticlă cu o băutură maro: „E lichior, are și alcool, dar nu mult. E specialitatea casei”. N-am putut să o refuzăm, chiar dacă doar am gustat, dar a meritat, nu doar pentru aroma puternică și ciudată, plăcută la gust, ci mai mult pentru ea, gazda bosniacă. Nu de alta, dar văzându-ne că aporbăm dând din cap, a început să ne explice cum face lichiorul respectiv, cum zdrobește alunele, ori cum mai adaugă și ceva cafea, așa, mai mult pentru miros. „Uite, hai să vezi”, mă cheamă pe balcon, de unde îmi arată, un etaj mai jos, cum erau înșirate niște flacoane cu lichior de alune ori de vișine. „Vezi, eu le-am făcut”, a spus mândră nevoie mare. Și ne-a fost tare dragă, cum încerca să ne tot zică, una, alta, în puțina engleză pe care o știa. Iar asta face parte din ceea ce se numește ospitalitate. Nu are treabă cu naționalitatea ori religia ori partea de lume în care locuiești. Asta ține de fiecare om în parte. Și, din fericire, încă mai există așa ceva în lumea asta.
Am lăsat în urmă Bosnia, drumul ducându-ne peste munte, un munte care, într-o parte, are lacuri cu apă proaspătă și rece, mă rog, ceva mai rece, iar în cealaltă parte, se unește cu marea. Însă, sincer, de abia așteptam să mă întorc acolo sus, pe creștetul munților, punându-ne la încercare cu pantele lui abrupte, acolo unde ajungi trăind fiecare pedală, pentru că, dacă vrei să ajungi într-un loc frumos, nu e niciodată ușor. Bine, asta depinde, evident, de ce înseamnă frumosul pentru fiecare, pentru că, la cei mai mulți, frumosul înseamnă să se pună cu fundul într-un șezlong la mare, cu berea lângă, și uitându-se după oameni, ori lenevind la soare. Dar asta e doar o chestiune de alegere. Gusturile, evident, nu se discută.
Ca de obicei, umbra se transformă într-un fel de Fata Morgana, așa că soarele face legea. Totuși, cât să pedalezi pe căldura aia? Mai trebuie să-ți aduci aminte să și respiri aer care nu e fierbinte. Așa că oprim la umbră de câte ori putem. Și oprim. Ceva îmi atrage atenția, ceva care părea că atârnă de o creangă de copac. Mă duc să văd despre ce-i vorba, când dau cu ochii de un păianjen uriaș, de vreo 3 – 4 centimetri lungime, și aproape la fel de lat, cu ceva desen de-a dreptul înfricoșător pe spatele lui. Clar, aici, în partea asta caldă de lume, în partea mai puțin circulată a munților ăștia, există unele vietăți de care e mai bine să te ferești, că cine știe ce pocinog îți face dacă te mușcă. Iar acolo, departe de orașe, numai de asta nu ai nevoie. Așa că ne înțelegem să fim atenți, atunci când ne așezăm la umbră, lângă copaci. Evident, la următoarea umbră, am uitat ce-am vorbit. Dau să mă ascund la umbră, când simt ceva lipicios pe mâna stângă. „Hii, pânză de păianjen”. Un păianjen uriaș, la fel ca cel pe care tocmai îl văzusem, simțindu-mă că îi conturb liniștea, tocmai se repezea înspre mâna mea. Nu știu dacă era veninos, dar, sincer, deși îmi plac păianjenii, nici nu vrea să știu. Bine că am scăpat.
Vin de gustat. Cinci kilometri de fructe
Din loc în loc, de-a lungul munților, pe partea înspre coborârea către așezările umane, tot felul de tonete ori tarabe te îndeamnă, prin pancarte așezate la marginea drumului, să te oprești și să guști vinul făcut de cei care stau acolo, în zonă. Și, dacă îți place, să și cumperi. Și sînt sigur că mulți opresc și cumpără, pentru că pancartele sînt bine făcute și puse la vedere, un fel de a face agroturism la margine de drum care, uite, că poate să dea și rezultate. Voință să fie.
Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost o zonă de drum drept, așezat cumva între munți, lângă un canal-lac uriaș. De-a lungul lui, zeci de tarabe, de-o parte și de alta a drumului, au fost așezate frumos, pe raft, la vedere, fructe de toate felurile, de la portocalele culese din livada de lângă, la pepeni așezați sub un fel de dușuri cu apă, nu doar ca să-i păstreze reci și proaspeți, dar e greu să reziști tentației, atunci când vezi cornul ăsta al abundenței. N-am cumpărat, că banii-s puțini, dar am savurat priveliștea și am cules câteva smochine de la marginea drumului, necoapte însă, așa că pofta de fructe a rămas. Atâtea fructe la un loc n-am mai văzut în viața mea. Și, fără să vreau, mi-au venit în gând tarabele de la noi, încărcate și ele, dar nu cu fructe, ci cu mici și bere.
Cetăți, bisericuțe, palmieri. 51 de grade Celsius
Am coborât de pe munte, apoi, pantele au devenit ceva mai domoale. Totuși, la un moment dat, simt că îmi ard gambele. Și nu așa, ca o părere, ci ca și cum mi s-ar fi aprins pielea. Mă uit la picioare. Nu ard, cel puțin nu se vede că aș fi purtător de ceva flamă ori foc, fie el și mistic. Păi, și atunci? Atunci am oprit, și, lac de sudoare, ne-am așezat la o masă la o terasă aflată la marginea drumului (una din cele vreo trei, în câteva zeci de kilometri), și am luat câte un suc, să stingem focul. La ieșire, după vreo 15 minute de transpirat și mai tare de la sucul rece (știam că așa o să fie, dar trebuia stins focul), când am ajuns la biciclete am găsit și explicația senzației ăsteia cum că ai lua foc. Termometrul indica, e drept, la soare, 51 de grade Celsius.
Ultima parte a etapei de astăzi de pedalat ne-a dus printre castele așezate în locuri greu accesibile, bisericuțe vechi de piatră și palmieri. Un amestec exotic, plăcut privirii. Mai ales că țărmul stâncos al Mării Adriatice și-a făcut, din nou, apariția. Și nu oricum, ci în stil mare, cu niște peisaje de vis. Numai bune ca urare de bun-venit pentru noi, cei care am trecut, pentru a câta oară, de-a lungul și de-a latul munților. Munți care îi mai păstrez, și acum, în minte. Într-un fel, nici n-am plecat de acolo. Gazda croată, la care am oprit, nu știa asta, așa că, după ce ne-a spus că e mult prea cald pentru pedalat, s-a uitat dând din cap la bicicletele încărcate: „Bă, voi sînteți nebuni?”
