Când am plecat la drum, în ziua de sâmbătă, 25 a lui iunie, mi-am zis, că, dat fiind că am trecut peste munte și am coborât aproape de coastă, o să fie o etapă monotonă, fiindcă, după ce ai văzut atâta frumusețe trecând peste munți, ce poți să mai vezi? Răspunsul a venit, simplu, cu trei vocale lungite – oooaaau!, pe neașteptate, atunci când, după câteva zeci de kilometri de pedalat, am dat cu ochii de stâncile uriașe ale muntelui Biokovo, niște turnuri de piatră imense, verticale, care ajung la înălțimi de 1762 de metri. Poate nu sună mult, având în vedere că la noi în țară, Carpații au o grămadă de vârfuri peste 2000 de metri. Însă, aici, în Croația, înălțimile ăstea le vezi de la nivelul mării, adică altitudine zero, și, crede-mă, așa ceva nu are cum să nu te impresioneze. Mai ales că ne-am cazat într-un sat de munte, fix sub stâncile ăstea uriașe, la câteva sute de metri de noi.
Ca de obicei, dacă e trecut de miezul nopții, când toată lumea doarme, eu mă apuc să scriu despre ziua care tocmai s-a încheiat, despre locurile prin care am trecut, ori despre ce s-a mai întâmplat pe drum. Și, când pedalezi atâția kilometri, întotdeauna se întâmplă. Astăzi, însă, deși riviera croată nu înseamnă mare lucru pentru mine, nu pentru că n-ar fi frumoasă, fiindcă e foarte frumoasă, dar când văd oameni plescăind în șlapi dinspre și înspre plaje, deja îmi pare rău că am coborât de pe munte. Nu că aș avea ceva cu plecăitul din șlapi cel atât de domestic și de lipsit de orice fărâmă de aventură, dar sălbăticia, natura, simplitatea frumosului, frumusețea simplității de pe munte are ceva special. Pentru mine, cel puțin. Și fiecare trebuie, ori ar trebui, să facă ceea ce simte că e aproape de ființa lui, că-i mare, că-i lenevit la ștrand, chiar și, cu indulgență, fandositul pe la întâlniri de gen team-building. Fiecare cu ce-i place și ce-l face să se simtă bine.
Riviera croată
Practic, din ce am văzut, încă din Podaca, o localitate mică, dar foarte frumoasă (tot repet cuvântul ăsta – frumos -, dar dacă e frumos, de-adevărat, ce să fac, să nu-l mai scriu?), începe riviera croată, o zonă turistică foarte cunoscută și apreciată de turiști din toată Europa, mai puțin România. Românii au, probabil din cauza denumirii neaoșe a localității, recte Pula, o atracție aparte pentru orașul cu numele ăsta, mai ales că pot să-și facă o poză cu smartphone-ul lângă plăcuța de la intrarea în localitatea cu pricina și, apoi, să și-o posteze, zâmbind hâtru, pe facebook. Plus că, nu-i așa, când se întorc acasă de abia așteaptă să-i întrebe cunoscuții pe unde au fost, ca să poată da răspunsul pe care-l poartă cu ei încă de când au ajuns acolo: ”păi unde să fiu, în Pula”.
Eu n-am fost acolo, așa că nu știu cât de frumos ori ba e litoralul, ori cât de frumoase sînt peisajele din partea aia a Croației, însă partea asta de coastă de vreo 60 de kilometri ai rivierei Makarska, din care fac parte vreo 15 – 17 localități, toate frumoase (mie mi-au rămas în minte Podaca, Drvenik și Živogošće) e zona preferată a străinilor, după cum mi s-a spus, și după cum am văzut. Cert e că locurile din partea asta sînt deosebite, speciale, iar asta poate și datorită munților semeți, stâncilor uriașe, verticale, din apropierea mării, care, pe măsură ce înaintezi, par că se fac tot mai mari. Lucru care, uneori, având în vedere că e sâmbătă, adică weekend, când lumea dă năvală la mare, nu a fost tocmai bun, fiindcă, tot cu ochii la munte, ori la golfurile mici și cu apă albastră-albastră, mai scapi direcția și te trezești doar de la claxoanele mașinilor, multe, de altfel, care au trecut pe lângă noi. Însă, la fel ca din prima zi când am ajuns în Muntenegru, șoferii au fost respectuoși, depășindu-ne la o distanță rezonabilă. E drept, la fel ca într-una din zile când o mașină cu număr de Dolj a trecut foarte aproape de noi, depășind tot ce apuca, la fel, și acum, o altă mașină, dar de data asta cu număr de Timiș, a făcut la fel. Ce poți să mai spui? Poate așa se conduce, dar nu știu șoferii ăștia din țările mai civilizate, fraierii, cum ar spune unii. Așa se și explică că România e, dacă nu pe primul loc, atunci între primele locuri, în ceea ce privește numărul de accidente de circulație în Europa. Pentru că șoferii sînt extraordinari, dar drumurile, regulile și semnele de circulație, clar, sînt de vină.
Probleme tehnice
Ieri, dar am uitat să mai scriu asta (ce pretenții să mai am când scriu la ora 1 noaptea?), am avut prima problemă tehnică, respectiv o pană, fix la coborâre. Noroc cu fundul sensibil de la atâta stat pe șa, care imediat a dat semnalul de alarmă: ”Hei!, se întâmplă ceva dedesubt”. Așa că frână, întors bicicleta cu roțile în sus, schimbat camera. Destul de repede și cu multă transpirație de la căldura nebună de afară. La destinație, am rezemat bicicleta de perete și am sperat ca dimineața să fie totul bine, să nu mai trebuiască să meșteresc încă înainte de a porni la drum. Evident, dimineața roata era complet dezumflată. Iar am întors bicicleta cu fundul în sus, însă mai aveam o singură cameră, și nu e deloc ok să pornești la drum fără o rezervă de siguranță. Așa că, cu gazda tot învârtindu-se pe lângă noi, ba chiar servindu-ne și cu niște suc de fructe, din compasiune că, uite, săracii, nici nu s-au trezit bine și au dat de belea. Am cercetat camerele pe toate părțile. Concluzia? Din cauza căldurii excesive din ziua precedentă, 51 de grade Celsius la soare, camerele pur și simplu au cedat, mai ales că tancul meu pe două roți cântărește, cu tot cu bagaje, vreo 50 de kilograme. Plus 80 ale mele. Să te mai miri că au făcut poc?
Etapa de pedalat s-a terminat cu bine, fără alte probleme tehnice, mai ales că afară, la soare, a fost ceva mai răcoare ca în ziua precedentă, adică 44 de grade Celsius. Când am ajuns la destinație, la satul de la poalele stâncilor, cu ultimii trei kilometri de drum extenuanți, pe o pantă atât de abruptă, încât era aproape să nici nu mai urcăm până la destinație și să căutăm altceva, gazda, căscând ochii mari la vederea noastră, venind cu biciclete până acolo, ne-a ieșit în întâmpinare. Apoi, la fel ca în alte zile și alte locuri, gazda ne-a spus același lucru: ”nu știu ce se întâmplă, de obicei nu e așa de cald. Doar azi, când ați venit voi”. Acuma, ce era să-i zic, dar altă explicație n-am, decât că soarele, văzându-ne, și-a zis că ceva nu-i în regulă cu noi, de am venit hăpt de departe, pe bicicletă, așa că s-a luat după noi să vadă ce facem.
