Din start, vreau să spun că sînt un mare fan al României, aici există atât de multe locuri frumoase, încât nu aş putea să nu-mi iubesc ţara. Ce legătură are asta cu turneul pe bicicletă care mă poartă pe cu totul alte meleaguri? Are, pentru că de acolo am plecat şi, oriunde aş fi, port cu mine toate locurile ălea frumoase pe care le-am văzut și care fac, de acum, parte din mine.
În sfârșit, un loc unde a fi român nu înseamnă ceva rușinos
”Hei!”, ne interpelează, la granița dintre Serbia și Muntenegru, un muntenegrean, care, într-o limbă română mult mai corectă decât a multora dintre cei care, confundând facebook-ul cu viața, au uitat, de mult, să vorbească corect. ”Ați venit aici, la noi, la Muntenegru? De unde vii?”, continuă omul zâmbind prietenește. ”Din Zalău, îi răspund, mai mult așa, din respect pentru jovialitatea lui, fiindcă de unde să știe el unde-i Zalăul? Iar asta pentru că 90%, cu indulgență, dintre români habar n-au nu unde-i Zalăul, dar nici măcar nu știu că există, hipstereala nu prea lasă loc pentru lucruri care țin de cultura generală. Însă omul, zâmbind a satisfacție, îmi spune: ”Aaa, știu unde vine, la nord.”
După vreo zece minute, am ajuns la ghișeul polițistului de graniță a Muntenegrului. Nu înainte de a face cunoștință cu un grup de maghiari, veniți din Ungaria călare pe niște motorete Babetta, să facă circuitul Adriaticii. Niște oameni simpli, toți trecuți de 50 de ani, dar care au ales să facă și altceva, deosebit, fiindcă, până la urmă, ăstea-s lucrurile care contează, cele care te scot din turmă. Polițistul ne cere actele. Se uită la ele, apoi, după ce ne aruncă o privire, cu un zâmbet oarecum protocolar, doar era la post, scoate de sub masă o bere neîncepută, pe care, lângă steagul României, stă scris mare, că tot e Campionatul European de fotbal , eu sînt 12, un fel de ”vezi, și eu țin cu România”. I-am zâmbit, neprotocolar, și ne-am urmat drumul, trecând pe lângă aventurierii maghiari, cei cu Babettele, dintre care, cel puțin două dintre ele, nu mai vroiau să pornească.
Lângă Canionul Nevidio
Acolo ne-am cazat în prima noapte, la niște căsuțe aflate în mijloc de nicăieri, dar cu oameni ospitalieri și respectuoși. Și nu numai ei, așa cum aveam să vedem, după vreo oră, la miezul nopții. La fel ca noi, în alte două căsuțe erau cazați niște motocicliști muntenegreni, care, la ora aia, erau deja băuți. Clar, ne-am zis, pățiți deja, nu o dată, în România, unde, având ghinionul să fim cazați în același loc cu motocicliști români (îmi cer scuze pentru motocicliștii adevărați, însă ei știu că nu mă refer la ei), eee, ăștia, după ce s-au îmbătat, toată noaptea au răgit, au urlat și și-au pârâit motoarele, mândri nevoie mare de pârâiala din dotare, care, nu-i așa?, e un aspirator de fufe. Însă, spre uimirea noastră, motocicliștii muntenegreni nu au făcut deloc gălăgie, din respect pentru bicicliștii care, veniți de departe și având drum lung înainte, voiau să doarmă. A doua zi, de dimineață, după ce am mâncat într-o liniște din aia caldă, în care nu era nimeni care să se bage, zgomotos, în seamă, doar de dragul de a atrage atenția asupra propriei persoane, ne-am salutat și ne-am văzut fiecare de drum. Cu respect.
Peste munte, la Niksic
Drumul nostru ne-a pus la încercare, cu o cățărare de 20 de kilometri, pe pante de munte de 7 și 10%, însă după ce bei apă de izvor proaspătă, din Mokpo, parcă totul devine mai ușor. Drum pe care, pe lângă noi, au trecut o grămadă de mașini. Știi cum ne-au depășit? Pe banda cealaltă, iar când din față venea altă mașină, opreau în spatele nostru și ne depășeau doar când puteau să o facă la o distanță care să nu fie un pericol pentru siguranța noastră. “Bă”, mi-am zis, ”parcă am fi pe altă planetă”. E adevărat, o mașină ne-a depășit foarte aproape de noi. Era cu număr de Dolj.
După câteva zeci de kilometri, cu un vânt care ne-a luat în primire încă de când am intrat în tunelul din stâncă (în care, ca nătăfleții, am intrat cu ochelarii de soare pe ochi, făcându-ne să orbecăim de-a dreptul), și care era atât de puternic încât am fost nevoiți să pedalăm chiar și la coborâre, de parcă eram în cățărare, am ajuns în Niksic, al doilea oraș ca mărime din Muntenegru, acolo unde, la marginea orașului, am găsit cazare, foarte ca lumea, la 10 euro de căciulă. Iar asta înseamnă că, în seara asta mâncăm mâncare caldă, la restaurantul din apropiere. Am intrat în restaurant, și, în timp ce mâncam ciorbă de pește, la 2 euro, și niște pâinici delicioase, am ascultat muzica care se auzea, discret, în difuzoare. Nu, nu erau DJ, nici vedete românești, majoritatea afone, nici ”la mare, la soare”, nici vedete mondiale de mixat niște sunete și învârtit platane, ci Sade, Eagles, Annie Lennox, Diana Krall, Lionel Richie, Falco, Tina Turner, Barbra Streisand și alte asemenea chestii slabe, care nu au ce căuta în localurile mioritice, că fugăresc clienții.
Când am ieșit din restaurant, a început să plouă, lucru care nu sună tocmai bine, pentru că mâine avem drum lung și greu până la golful Kotor.
Și acum, când scriu rândurile ăstea, afară încă plouă. Ar fi bine să se oprească. Vrem să mergem mai departe în aventura pe bicicletă care ne-a adus din Sălaj, tocmai în Balcani, prin Alpii Dinarici. Avem în față încă aproape trei săptămâni de descoperit locuri frumoase.
