E ușor să-ți imaginezi gresiile ălea impresionante ale Stanei Clițului ca fiind, de fapt, niște uriași, niște zmei transformați în piatră de cine știe ce vrajă ori descântece ale vreunei vrăjitoare, care a trăit cândva în partea asta de lume. Uriași, zmei, care sînt pomeniți în mai toate poveștile de prin satele Sălajului, povești transmise din generație în generație, și pe care, de-a lungul anilor de descoperit Sălajul, le-am tot auzit de la bătrâni, atunci când încercam să aflăm câte ceva despre un loc sau altul. Și nici nu trebuie să crezi în povești, poți chiar să fii scepticul scepticilor, dar, când ajungi lângă Stana Clițului, dacă te oprești puțin și cobori din mașină, nu ai cum să nu fii impresionat de măreția stanei aceleia ciudate, uriașă și colorată ca și cum ar fi înveșmântată de sărbătoare, o sărbătoare a naturii. Nu ai cum să nu deschizi ochii mari, dându-ți capul pe spate în încercarea de a cuprinde cu privirea gresiile ălea de-a dreptul magnifice, de o măreție pe care doar marele arhitect al naturii e în stare s-o creeze.
Întors din drum
În ziua aceea am pornit către o cu totul altă destinație, ba chiar mi-am scos la imprimantă o hartă cu locul unde vroiam să ajung, mai mult așa, ca să mă asigur că nu o să o iau razna și o să ajung cine știe pe unde. Am trecut pe lângă Stana Clițului. Imediat, ca și cum m-ar fi așteptat acolo de ceva timp, un gând, o amintire, un fior… s-au așezat pe scaunul din dreapta. M-am făcut că nu „le văd” și mi-am continuat drumul, apoi am ajuns la locul de unde urma să o iau prin pădure către ceea ce-mi desemnasem ca destinație. Am ieșit din mașină. Și, în loc să îmi iau echipamentul, am lăsat cheile în mașină, portiera deschisă și am făcut câteva sute de metri, așa, îmbrăcat doar cu o bluză roșie. La întâmplare. Fără a privi în jur. Apoi m-am oprit. Un minut. Nemișcat. Cu bocancii în noroi. Apoi m-am întors către mașină: „Lasă Zoli”, i-am spus acum câțiva ani, după ce am încercat, fără succes să escaladăm peretele de gresie al Stanei, „o să ne întoarcem cândva și o să ajungem pe vârf. Chiar dacă nu escaladând. Da’ măcar așa, ca să privim de sus la ce-i în jur.” „Omu, cine știe când o să fie și asta, că sînt o grămadă de locuri de descoperit. Dar ar fi fain să ne întoarcem. Cândva.”, mi-a răspuns.
Încercarea aia de a escalada Stana a fost mai mult o concesie pe care i-am făcut-o lui Zoli, în încercarea de a transforma escalada aia fără șanse de reușită într-un fel de forceps, care să-l ajute a se descotorosi de „demonii interiori”. Un fel de „fie ce-o fi, ce dacă o să cădem?”. N-am căzut, adică nu necontrolat, zmeii ăia de piatră purtându-ne, oarecum, de grijă, chiar împotriva voinței noastre. Poate de asta a rămas pentru noi un loc care a continuat să ne atragă pașii într-acolo.
Nu a fost să fie. Din doi am rămas doar eu. Însă, în ziua asta, am renunțat la planurile făcute, l-am luat pe Zoli cu mine și am urcat către vârf.
Ceață, pante alunecoase, prima redută
În mod normal, într-o zi de vară ori când pământul e uscat, chiar și așa abruptă, panta care duce către vârf nu e neapărat greu de urcat. Trebuie doar să fii atent să nu calci unde nu trebuie. Într-o zi ca asta, însă, de iarnă-toamnă, când e ceață, iar solul acoperit de frunze umede, transformând chiar și o pantă ușoară în tobogan, ei bine, e chiar dificil, mai ales atunci când încerci să mai și faci poze ori să filmezi. Totuși, natura are darul de a te face să nu bagi în seamă chestiile de genul „bă, e cam periculos”, frumosul din jur transformându-se într-un fel de beție a simțurilor, pe care cei iubitori de natură, de munte, o cunosc prea bine.
Repede, după doar câteva minute, am ajuns la prima… redută, care de jos părea ceva mic, însă, odată ajuns scolo, valul ăla de piatră concav e de-a dreptul impresionant. Un fel de semicerc abrupt, terasat, înalt de vreo 10 metri, decorat de mușchi de un verde crud, de iedera ca niște șerpi și de frunzele de aramă așternute acolo de copacii stând de veghe pe metereze. Și stând acolo, la baza valului, care parcă vine peste tine, lângă scrijeliturile ălea ca niște desene rupestre, n-ai cum să nu te trezești vorbind de unul singur: „Bă, fii atent cât de frumos poate să fie. Pfiii…”
Am căutat cu privirea un loc pe unde să urc, care să fie cât de cât sigur, având în vedere „tobogănișul” omniprezent. Am luat-o la stânga. Puteam să o iau, la fel de bine, la dreapta, fiindcă de jos, nu ai cum să-ți dai seama foarte bine ce e deasupra, așa că nu poți decât să speri că ai nimerit-o, luând-o printr-o parte sau alta. Nu știu cum ar fi fost prin dreapta, dar pe unde am luat-o, am ajuns, inevitabil, și pentru că doar pe acolo se putea merge, exact unde nu aș fi vrut, adică pe unde, privind de jos, nu aș fi vrut să ajung. Și, cu pași mici, încordat ca un arc, alunecând de vreo două ori, de era să-mi sară inima de la loc, privind la hăul de sub mine, am trecut de zona periculoasă, transpirat leoarcă, dar respirând ușurat. E drept, șuierând.
Stând cu picioarele înfipte în creștetul Stanei
Am continuat să urc către vârf pe marginea abisului, acolo de unde puteam să admir priveliștea de sub mine. Ciudat, parcă acum, odată ajuns acolo, m-am simțit în siguranță. Poate de vină a fost și plapuma de ceață, care îi dădea Someșului o aură de poveste, și care părea că te poate prinde, dacă se întâmplă să cazi. Ori poate crengile copacilor, ca niște brațe ale pădurii, care se întindeau în gol, parcă îmblânzind abisul. Ori poate Stana, al cărei vârf se vedea la câteva zeci de metri, să fi fost cea care mi-a dat acea liniște ciudată de la margine de hău. Nu știu. Cert e că, deși oarecum înfricoșător, hăul de sub mine îmi părea liniștitor.
Am ajuns pe vârf într-o liniște aproape ireală. Ceața care începea să se ridice lăsa soarele să lumineze, puțin câte puțin, priveliștea de sub mine, și m-am așezat, „înfigându-mă” în creștetul Stanei Clițului, lăsând liniștea să se aștearnă peste mine.
M-au trezit sunetele satului de la poalele stâncii, acolo unde viața își vede de ale ei. Doar guițatul sfâșietor al porcului, semn că oamenii vor caltaboși cu orice preț pentru a doua zi, de Crăciun, nu era la locul lui acolo. Ori poate da. Pentru că face parte din povestea oricărui sat din țara asta. Și, ca și cum ar fi vrut să puncteze, două împușcături, semn că mistreții ar fi bine să se ascundă din calea omului, au dat semnalul de plecare. Evident, cu ochii în patru, nu de alta, dar chiar n-aș fi vrut să fiu confundat cu un mistreț și să mă trezesc că-s vânat.
Mi-am strâns echipamentul, și, dintr-odată, o mulțime de pete de lumină au început să împodobească pădurea în jurul meu, iar păsările au început să-și cânte poveștile. „Bine, tocmai acum v-ați găsit și voi, când mă pregătesc să plec?”, m-am trezit vorbind de unul singur, dorindu-mi să mai pot sta acolo. Însă drumul de întoarcere, la coborâre, mai ales pe pantele abrupte alunecoase, știam că o să-mi ia ceva timp.
A doua redută. Și ce redută!
În zig-zag. Așa am coborât, încercând să nu calc pe crengile ascunse de frunze, care, dacă ai pus piciorul pe ele, sînt alunecoase mai ceva ca și gheața. „Nu, nu pe unde am venit, că dacă ajung iar deasupra redutei, e prea riscant. Că dacă alunec, ăla-s. Mai bine ocolesc zona, că n-are cum fi mai periculos.” Și am luat-o prin dreapta, pe unde părea că e mai sigur să cobor. Zdrong, am alunecat o dată. „Na, nu-i rău”, am râs de unul singur, făcând haz de mâini bălăngănindu-se aiurea prin aer, în încercarea de a mă agăța de ceva.
„He he, parcă pe acolo, dedesubt, e ceva săritoare. Da, cam abrupt. Deci, prin stânga sau prin dreapta, că nu-mi dau seama?”
Nu știu cum ar fi fost prin dreapta, dar prin stânga, pe unde am luat-o, pe unde m-a tras pădurea, a fost. Și încă cum. Brânele ălea înguste, cărări făcute de animale, nu-s pentru oameni. Iar când îți dai seama de asta după ce nu mai poți să te întorci pe unde ai venit, iar dedesubt se cască hăul… Și fix atunci, am călcat pe o creangă ascunsă de frunze. Am făcut cei trei metri de alunecare într-o clipită, și deja m-am văzut prăvălindu-mă în gol. M-am strâns, să nu cad deșirat, ca un om de paie, apoi, într-un gest instinctiv, am mai înfipt o dată piciorul. Și m-am oprit. La vreo doi metri de căderea în gol. Eu, că bătăile inimii… „Vezi, de asta e bine să ai bocanci ca lumea în picioare”, mi-a trecut prin gând. Apoi, încet, de până și melcul s-ar fi uitat mirat de mine, m-am târât înapoi, pe brâna îngustă de deasupra. Și cu mișcări parcă în reluare, cu încetinitorul, am reușit să traversez, și am coborât pe lângă ceea ce părea doar un perete mic. Însă după câțiva pași, în fața mea a apărut reduta. A doua pe ziua de azi. Însă ce redută! „Bă, ești prost? Cum așa ceva? Pfoooaaa, ce bine că n-am căzut de acolo, că ăla eram. Aleluia!”
Valul ăsta de piatră e mai mare decât primul, cel pe care l-am găsit la urcare. Și mai înalt. Plus că, la bază, scobitura din perete e ca un fel de tunel, nisipul fin rezultat în urma eroziunii gresiilor acoperind solul, ca un fel de plajă. Iar cupola aia de la etajul întâi al redutei, de deasupra brâului care împarte stânca în două, e uriașă. Așa, privind de jos, e impresionantă reduta asta, aproape că te copleșește.
Am stat ceva timp acolo, admirând și minunându-mă: „Da, ăsta e farmecul Sălajului, că reușește să te surprindă cu formele ăstea de piatră, cu ingeniozitatea asta arhitecturală a naturii, care reușește să creeze din gresiile ăstea vechi adevărate monumente. Pe mine mă surprinde întotdeauna…”, mi-am auzit gândurile, stând acolo, în mijlocul naturii, recunoscător că pot să o descopăr, bucuros că sînt acceptat de natură ca făcând parte din ea. La urma urmei, pentru mine natura înseamnă acasă.
Obiectiv turistic de excepție
Stana Clițului e declarată arie naturală protejată, aici găsindu-se iarba neagră (Calluna vulgaris), o specie de plantă rară, specifică zonei de Nord a Europei și care s-a adaptat foarte bine pe pereții stâncoși ai stanilor. Unul din cele mai frumoase locuri din Sălaj, pe care trebuie să-l vezi. Însă promovarea locului ăsta deosebit e, practic, inexistentă, deși accesul e foarte ușor, putându-se face în orice anotimp, cu mașina, cu bicicleta ori pe jos, tot drumul de la podul peste Someș, până la Stana Clițului fiind, în sine, un obiectiv turistic care te va impresiona cu frumusețea lui. Un drum mărginit de stânci în tot felul de forme și culori, de grote, de abriuri și de pădure.
Cu puțină promovare, locul ar deveni unul din principalele atracții turistice a Sălajului, lucru care ar însemna mult pentru un județ care, deși are multe de oferit, nu e pus în valoare. Păcat. E ca și cum ai avea un album muzical de excepție la tine acasă, dar nu l-ai asculta și nici nu i-ai lăsa pe alții să-l asculte.
Însă, pentru cei care iubesc natura, Stana Clițului e un monument arhitectural al naturii impresionant, oferind celor care ajung acolo un spectacol de excepție. Un spectacol al naturii pe care trebuie să-l vezi.
