Pe la spițerie, pentru frumusețe, ori pe la șaman, pentru leac. Pe la muzeu, pentru cultură

Pe la spițerie, pentru frumusețe, ori pe la șaman, pentru leac. Pe la muzeu, pentru culturăExpoziția ”De leac. De frumusețe…”, rodul unei colaborări cu muzee din nord-vestul României: Muzeul Județean Satu Mare, Muzeul de Istorie a Maramureșului, Complexul Muzeal Bistrița – Năsăud. Asta e descrierea oficială, de știre, a evenimentului din 9 februarie, ce a avut loc la  Muzeul de Artă ”Ioan Sima” din Zalău. Însă, pentru cine a trecut pragul expoziției, din start, toată treaba asta s-a transformat într-o incursiune în timp, mirosul puternic al plantelor din spițeria încropită într-una din sălile muzeului nefăcând altceva decât să dea o notă de veridicitate expoziției în cauză.

O spițerie

Da, cei de la muzeu au improvizat o spițerie, acolo unde un dulap a fost transformat în vitrină, în care sticluțele, vasele, ori ce-or mai fi fost, au fost aduse de acasă de cei de la muzeu, fiecare ce-a avut, iar niște sertare deschise, în care se vedeau ceva fișe, păreau că au fost deschise de spițer, căutând un leac, ori ceva de frumusețe, pentru clientul care tocmai i-a trecut pragul. Pe masa din spițerie, boluri cu mirodenii și plante medicinale, plus ceva cremă de gălbenele, au fost puse acolo ca un fel de ingredient olfactiv care să completeze expoziția de față.  Un ingredient olfactiv amplificat puternic de mirosul unei lumânări parfumate, așezate discret pe etajeră.

“Vorba cântecului: și m-am dus pe la potică, și mi-or zis că n-am nimică…”, mi-a spus, zâmbind larg, Sanda Băcueț, cea care a și cules, de altfel, plantele așezate în mănunchi ori în boluri pe măsuța din spițerie, și care s-a ocupat

Pe la spițerie, pentru frumusețe, ori pe la șaman, pentru leac. Pe la muzeu, pentru culturăDe frumusețe

partea mai mult feminină a expoziției.  Iar discursul ei a fost unul exuberant, plin de bucuria aia specifică celui care face cu drag ceea ce face. Și n-ai cum să nu zâmbești și să nu apreciezi așa ceva, pentru că asta e acel ceva care-i deosebește pe oamenii care fac ceva cu plăcere și pasiune, de ceilalți, care doar bifează câte un eveniment pe ordinea de zi. Și, ascultând-o cum vorbește cu bucurie despre  expoziție, ori despre cum i-a venit ideea titlului expoziției din cartea La Medeleni, e ușor să vezi că, la muzeu, chiar sînt oameni dedicați profesiei lor.

Menținerea sănătății e influențată de frumusețe, de asta, din vremuri străvechi, s-a dat o mare atenție frumuseții corpului uman. Și viceversa. Și așa au apărut spițeriile,  așa cum o arată  reclamele din Șimleul începutului de veac XX, afișate pe unul din pereții expoziției, în care atât reclamele de leac, cât și cele de frumusețe, făceau parte din viața de zi cu zi a șimleuanilor:

“Dințist în Șimleu. Am onoare a avisa pe On. inteligință română din Șimleu și jur, că între 15 și 25 aprilie, voiu fi în Șimleu (hotelul orășenesc Cserey) și voiu sta la dispozițiunea On. public, plombând și diregând dinții după celea mai perfecte cerințe a timpului modern […]”.

În altă sală a expoziției, un afiș reprezentând un tatuaj. “Păi, cum, și atunci se făceau tatuaje? Cum se făceau?” Se făceau cu un ac înroșit în foc, și, în cazul femeilor, le conferea o poziție aparte, “cu cât mai multe și mai variate erau tatuajele, cu atât era femeia mai nobilă și din părinți mai de ispravă”. Tatuaje există și azi, doar semnificația lor diferă. Și, desigur, estetica, care, azi, în cele mai multe cazuri, e legată de kitsch.

Pe la spițerie, pentru frumusețe, ori pe la șaman, pentru leac. Pe la muzeu, pentru culturăDe leac

În câte un colț al sălilor, vindecătorii vremurilor de demult sînt reprezentați de instrumentele lor: cele ale șamanilor, și cele ale descântătoarelor. Despre aceștia a vorbit Ioan Bejinariu, de la care am aflat și despre medicii romani ori despre trepanația (o găură în craniu) care se făcea ca să iasă răul din om. Și care, în unele cazuri, cel puțin așa reiese din unele cercetări arheologice, chiar aveau efect. Însă, uitându-te la instrumentul cu care se făcea trepanația respectivă, te bucuri că n-ai apucat vremurile ălea, când ți se făcea o gaură în cap.

“Dovezile arheologice sînt mute”, l-am auzit spunând, parcă încercând să-i facă pe cei din public să înțeleagă că arheologul nu e doar cel care sapă să găsească urme ale lumilor apuse, ci, mai ales, cel care vorbește în civilizațiilor dispărute, încercând să traducă “muțenia” acelor descoperiri arheologice. Nu știu câți au reușit să înțeleagă asta, dar, cu atât mai mult, oamenii ăștia, care se ocupă de cercetare, sînt de apreciat, pentru că, fără ei, toate descoperirile făcute de-a lungul timpului ar fi doar niște simple obiecte expuse în sălile de muzeu. Moarte. Mute. Neînțeles. Iar aici intervin arheologii, cei care fac munca de cercetare, cei care vorbesc în numele lor.

Expoziția asta, ”De leac. De frumusețe…”, vine ca o continuare a demersului inițiat în prima lună a anului 2016, prin expoziția ”Eros și sexualitate în Dacia romană”, o expoziție, la fel ca cea de acum, ieșită din tipare. Iar faptul că se reușește să se vină, iar, cu ceva nou, e un motiv îndeajuns să te facă să vrei să treci pragul muzeului. Ba, mai mult, să aștepți, curios, să vezi ce o să mai pună la cale cei de la Muzeu.


Leave a Reply

Your email address will not be published.