Pe la Subcetate, în ținutul sălbatic stâncos al Văii Barcăului

E un ținut sălbatic, în care apa Barcăului se împletește cu stâncile de pe dealurile abrupte care o mărginesc, un defileu colorat – în special acum, toamna -, în toate culorile, mai ales cele reflectate de razele soarelui în râul care curge odată cu frunzele ce cad din copaci. Și impresia că ai ajuns în cel mai sălbatic loc din Sălaj nu e dată doar de stâncile calcaroase care sînt mai multe ca oriunde în județ, și nici nu neapărat de pantele abrupte, rupte în multe locuri ori presărate cu avene ca niște puțuri, care se cască brusc, la doi pași de tine, chiar la marginea hăului. E și liniștea din jur, cărarea făcută de animale și pe care am urmat-o ceva timp, și care creionează marginea râpei tăiate parcă la 90 de grade, frunzele care cad la fel ca ploaia de vară, plus partea aia sălbatică pe care o are orice aventurier.

”Da, Morihei Ueshiba, ai dreptate”, mi-am spus, sărind peste câte o ruptură sub care se vedea hăul de 7-8 metri de sub mine, ori escaladând stâncile, ori pur și simplu alergând prin pădure, ”să recreezi fiecare zi îmbrăcându-te cu cerul şi pământul, îmbăindu-te cu înţelepciune şi iubire şi să stai în inima Mamei Natură e ceea ce contează”.

Către Subcetate, prin Marin

Care e cel mai scurt drum către Valea Barcăului, acolo unde vroiam să ajung? Prin Marin. Sînt mai puțin cu vreo 8 kilometri, iar asta înseamnă că o să am mai mult timp de stat în natură. Deci, din Zalău, către Subcetate, via Marin. Simplu. Ca atare, odată ajuns în Crasna, am luat-o la dreapta, chiar după sensul giratoriu. Prima la dreapta. Un drum neasfaltat care nu mi-a dat de gândit (și doar am mai fost la Marin). Și am tot mers. La un moment dat, pe o plăcuță din lemn scria destul de mare, să înțeleagă și aiuriții ca mine, că pe acolo se ajunge la Pășuni. Pășuni? Ce Pășuni? Eu merg la Marin. Și am continuat să merg către Marinul din capul meu ceva timp, tot hâțânându-mă cu tot cu mașină, până când drumul a devenit un fel de cărare mai largă, care m-a dus pe niște pășuni, moment în care mi-am zis, zâmbind nătâng: ”Aha, deci despre pășunile ăstea e vorba. Pe aici, clar, nu ajung la Marin. Da, dar eu vreau să merg către Marin”, și m-am întors pe unde am venit, oamenii pe lângă care trecusem cu ceva timp înainte uitându-se lung după mine: ”Aha, no bine că ți-ai dat seama și te-ai întors pe unde ai venit…”

Următoarea la dreapta, la doar câteva zeci de metri mai încolo, duce la Marin, așa cum scrie și pe indicatorul de la marginea drumului. N-am mai zis nimic, bine că pot să râd de mine de unul singur, scăzând din cei vreo 8 kilometri, pe care am crezut că-i fac mai puțin, cei vreo 4 făcuți aiurea, dus-întors, către niște pășuni.

Bivoli

Am ajuns la Marin, am trecut pe lângă căsuța vopsită în albastru, acolo unde Patricia Toma face tot felul de chestii frumoase, apoi, odată ieșit din sat, am ajuns sus, pe deal, pe pășune. Și am oprit. Dincolo de drum era ciurda satului. Păscând ori lenevind la soare, niște bivoli (și vaci, chiar mai multe) mi-au adus aminte de copilărie. Atunci când sătenii din Sălaj aveau în gospodării mulți bivoli, care acum, din păcate, au ajuns să fie un fel de animal pe cale de dispariție, după ce, atât de mulți ani, erau aproape în toate gospodăriile. Și, ca să vezi cât de mult au dispărut din ”peisaj”, acum se vrea a se face rezervații de bivoli. Câtă ironie a sorții!

Oricum, asta mi-a venit acum în minte. Atunci, privind bivolii, am fost teleportat în anii copilăriei, atunci când la bunica fiind, la Bălan, seara, când știam că vin bivolii, era un adevărat spectacol. Turma de bivoli,  – zeci și zeci, unul lângă altul, o masă neagră în mișcare mugind prelung -, venea pe uliță, și toți sătenii intrau în curți să lase loc bivolilor care păreau un tăvălug negru gata să dea la o parte orice le-ar sta în cale.

Cocoțați pe gard, acolo unde ne simțeam la adăpost, noi, copiii, priveam bivolii trecând, un safari al nostru, personal, aici, la țară, unde (atunci când ne luam inima în dinți și ne învingeam frica) mai dădeam cu bețele pe deasupra capului, închipuindu-ne că noi sîntem cei care mânăm turma, iar bivolii negri, așa puternici cum sînt, ne ascultă. Că, de, cum să se pună cu noi, copiii Căpitanului Grant?

M-a trezit din visare mugetul unui bivol care se îndrepta înspre mine, privindu-mă fix, devenind din ce în ce mai mare. Cât casa. I-am făcut câteva fotografii și am plecat înainte să intre în mașină și să se așeze pe scaunul din dreapta: ”Deci, măi băiete, tu ce treabă ai pe aici, de nu mă lași să pasc liniștit și te tot hlizești la cum îmi plimb io limba prin gură?”

De-a lungul văii

Superb! Ăsta a fost primul cuvânt pe care l-am rostit odată coborât din mașină și luând-o pe vale în sus. Știu, am tendința să rostesc de multe ori cuvântul ăsta, dar asta doar pentru că ajung de atât de multe ori în locuri frumoase, încât nu am cum să nu îmi spun, mie și naturii: ”Superb!”.

Mi-am luat echipamentul și am urmat cursul Barcăului, în amonte, oprindu-mă des să privesc reflecțiile razelor soarelui în apa curgătoare, ori privind stâncile de lângă mine, atât pe versantul stâng, dar mai ales pe cel drept, un versant abrupt, tare de tot, și atât de stâncos încât sigur ascunde numai frumuseți una și una (și, după vreo oră și ceva, aveam să îmi confirm asta). Am trecut prin apă când într-o parte, când în cealaltă, până m-am hotărât să o iau prin partea dreaptă, să fiu mai aproape de stânci. Și chiar am fost, nu de alta, dar marginea dreaptă a văii a devenit un perete drept, înalt, care nu-ți dădea posibilitatea să mergi pe lângă apă. Și atunci, prin apă sau pe deasupra, pe cărarea șerpuind pe peretele abrupt? Pe deasupra.

Acuma, când spui cărare te gândești ca la orice cărare, acolo pe unde oamenii au lăsat urme. Aici, însă, cărarea e făcută de animale, iar să o urmezi nu e tocmai ușor. Adică, animalele sînt mici, se strecoară ușor și nu au 80 de kilograme, plus încă vreo 10 în bagaje. Așa că drumul pe deasupra văii a fost, de multe ori, periculos, cărarea îngustă, alunecoasă și ruptă în multe locuri, trecând deasupra văii la 7, 8 metri înălțime. Un peisaj spectaculos, culorile, luminile și umbrele apei Barcăului amestecându-se cu stâncile, un ”ingredient” care de multe lori m-a lăsat fără cuvinte, ridicând doar mâinile, un fel de ”Ce poți să mai zici de cât e de frumos?!” tăcut, un secret pe care natura mi-l împărtășea cu fiecare minut petrecut acolo,în inima ei.

”Gata. Mă așteaptă stâncile”

mi-am spus, atunci când, odată ajuns pe un fel de platou aflat între râu și peretele abrupt, am rămas să mă bucur de liniștea incredibilă de acolo, o linște atât de profundă încât auzeam fiecare frunză căzând, lăsând în căderea ei o cărare în aer.

Mi-am strâns trepiedul, aparatul de fotografiat l-am așezat cu grijă în geantă, la adăpost (chiar nu îmi mai permit altul) și am început urcușul. Întâi urcând versantul abrupt, până la baza stâncilor. Apoi urmând baza stâncilor până într-un loc care, așezându-mi în cale o stâncă imensă, mi-a făcut cu ochiul: ”pe aici”.

Nu m-am mai cățărat de ceva vreme, așa că de abia am așteptat să ating stânca, să mă agăț de ea. Am privit în sus. 25, 30 de metri, chiar mai mult sînt până sus, însă, așa cum aveam să-mi dau seama privind cu capul dat pe spate, în etape, ca niște etaje. Și am pornit.

Acuma, să fac fotografii ori să filmez, era mult prea greu, în sensul că trebuia să mă întorc după echipament înainte să urc metrul ăla care să nu îmi mai permită să cobor pe unde am venit, fără a fi prea periculos. Așa că am fotografiat ori am filmat doar unde era cât de cât loc să pot să stau fără să trebuiască să mă ancorez cu mâinile de stâncă. Dar chiar și așa, a fost o plăcere fiecare metru, fiecare priză, fiecare adiere de vânt ori rază de soare. Ba chiar și fiecare julitură, calcarul stâncilor fiind dur și cu muchii ascuțite, așa cum nu prea găsești în Sălaj. Sigur, pentru cei care merg des pe munte, asta cu stâncile peste care dai în natură nu e mare lucru, pentru că asta înseamnă  muntele. Însă aici, unde nu e munte, stâncile pe care le găsești în natură sînt cu atât mai spectaculoase, cu cât sînt ca niște cadouri nesperate. Și nu doar stâncile, ci peisajul ăsta care îți aduce bucăți de munte ori de locuri de poveste lângă tine. Și de asta Sălajul este atât de spectaculos, te surprinde de fiecare dată când îl descoperi.

Peretele abrupt al stâncilor

mi-au fost prieten, companion pentru mai mult de o oră, cât a durat să ajung sus, pe creasta dealului (de fapt, un munte mai mic).  Și nu pentru că cei vreo 25 de metri ar fi fost foarte dificil de parcurs, dar peisajul pe care îl cuprindeam cu privirea de fiecare dată când mă opream întorcându-mă cu fața spre dincolo de stâncă era superb. Și cum să plec mai departe ca și cum aș fi fost într-o sală de antrenament de escaladă? Adică, hei, eu nu am venit aici pentru sport, am venit să mă bucur de natură, pereții sportivi de escaladă, escalada ca și sport în sine nu mă atrage. Doar dacă stânca e așezată acolo de natură ca să îmi facă aventura mai frumoasă. Atunci mă cațăr de drag, de dragul naturii și a sentimentul de libertate.

Primul etaj l-am urcat destul de ușor, în sensul că mai mult m-am târât pe burtă, pe lângă stâncă, trăgându-mă cu mâinile de colțurile de piatră ori agățându-mă de vegetație, apoi, cei câțiva metri rămași nu au fost foarte greu de depășit. De fapt, nici măcar nu a fost o cățărare clasică, ci un fel de labirint vertical. Până la primul etaj, acolo de unde stânca a devenit dreaptă. Și înaltă, fără prea multe locuri în care să poți să te oprești. Dar peisajul din jur… De atâtea ori m-am oprit să privesc în jur, către celălalt versant, culorile toamnei îmbrăcând natura cu haine de sărbătoare. Și am lăsat soarele pe față să-mi deseneze zâmbete, și totul a fost ca de poveste, o poveste în care eu eram într-o lume unde nu există granițe, nu există limite, nu există nimic impus de dincolo de ceea ce înseamnă libertate.

Etajul al treilea a fost cel mai greu. Și periculos. În sensul că urcam muchia ascuțită a stâncii, de-o parte și de alta a ei, cu hăul în toate părțile, dar, ciudat, cu o liniște caldă, ca și cum, dacă aș fi căzut, aș fi deschis niște aripi imaginare (poate cele ale sufletului) și aș fi zburat peste lume, peste lumi, peste vieți, atât cât aș fi vrut.

Am savurat fiecare moment. Nu pentru escalada în sine. Pentru frumusețe. Care a fost și afară și înăuntru, și care a dat drumul poveștii să prindă viață.

Ajuns sus, m-am oprit pe un colț de stâncă, apoi, după ce am privit sub mine, apoi în jurul meu, am închis ochii și am lăsat imaginația liberă.

Nu știu cât am stat acolo, cu ochii închiși, dar pentru că era deja târziu, și pentru că tot eram acolo, pe culme, m-am îndreptat către

Cetatea Valcău

Am mai fost la cetate la începutul anului, când iarna a îmbrăcat pădurea cu zăpadă, dar nu aveam cum să nu mă opresc puțin acolo, pentru că cetatea, ca orice cetate, de altfel, are un fel de magie, o poveste pe care, chiar dacă nu o știi, o simți.

Cetatea asta a fost construită în secolul al 13-lea, după invazia tătarilor, apoi, de-a lungul timpului, a fost un punct important strategic, în sensul că a fost folosită ca zonă de apărare în luptele dintre nobilii feudali. Iar locul în care a fost ridicată, înconjurată de versanții foarte abrupți ai dealului, e perfect pentru o fortificație de genul ăsta, menită a fi o redută de necucerit. Asta în vremurile ălea. Acum, când îți dă oricine cu bomba în cap, folosind sateliții care te văd și când stai pe vine în natură, locul nu mai e deloc o ultimă redută, ci, dimpotrivă, la vedere. Și, sigur, dacă le-ai fi spus asta nobililor feudali care se retrăgeau acolo pentru a fi în siguranță, ar fi râs de tine.

E ciudat cum tehnologia a luat-o înainte atât de mult, însă, cu precădere, în direcția asta a războiului, a ușurinței de a omorî pe oricine, oriunde ar fi. O ”evoluție” pe care o vor doar cei care își împart, la propriu, lumea, doar pentru că au arme mai multe și mai puternice. Pe vremuri, a fi un lider nu însemna a da ordine, ci a fi în fruntea oamenilor pe care îi conduceai la luptă. Deși lupta, în orice vremuri ar fi, nu are niciun sens, e doar a-l omorî pe celălalt, ca să nu te omoare celălalt pe tine. Nonsens.

Culori de toamnă pe drumul către casă

Am coborât de pe deal seara, și m-am îndreptat către casă, mergând pe ulițele satului deodată cu vacile. Ba chiar oprindu-mă la fel de des ca și ele, însă nu pentru a lăsa o ditamai băltoaca lângă picioare, așa cum făceau vacile, ci pentru a privi culorile atât de vii ale toamnei. Culori care s-au agățat de frunze, de copaci, de gardurile gospodăriilor, de lumina serii. Culori care fac ca lumea să fie atât de frumoasă. Tot ce trebuie să faci ca să o descoperi, e să vrei să faci asta. Și, descoperind lumea, o să descoperi și libertatea de a fi.

Am lăsat în urma mea ținutul sălbatic, de poveste, al Văii Barcăului dintre dealurile stâncoase, acolo unde am fost pentru 7 ore și ceva, descoperind partea asta de lume numită Sălaj. Dar nu de tot, pentru că de fiecare dată când ies în natură, de fiecare dată când descopăr lumea, iau de acolo, de unde sînt, bucăți de lume și le așez în lumea mea, acolo unde totul este posibil. Și le port cu mine pentru totdeauna.