De pe marginea patului din motelul de două stele de pe Haşdeu, din Cluj, peretele cărămiziu din faţă pare mai mult un ecran pe care se derulează un film de groază, şi degeaba încerc să-mi mut privirea, peretele-ecran se agaţă ca un virus de retină, iar de acolo se răspândeşte rapid în toate ungherele fiinţei. Iar viaţa pare un traseu cu obstacole şi hopuri inventate să te ducă, invariabil, către un deznodământ căruia nu pot să-i găsesc o motivaţie: bolile. Şi, dacă totuşi apar, de ce nu dispar la fel cum au apărut, fără să lase urme în jur, ca şi cum n-ar fi fost? Poate pentru că nu ştim să comunicăm cu virusurile ori cu bacteriile ori cu slăbiciunile care pun stăpânire pe trupul fiinţei pe care şi-au ales-o ca şi câmp de bătălie. Ori poate pentru că aşa au fost construite fiinţele vii care populează lumea asta. Şi-atunci, ce poţi face? Pare că singurul răspuns e să apelezi la medici. Iar asta e deja o loterie: ai nimerit bine, ai şanse să te vindeci şi să scapi; n-ai nimerit bine, îţi faci mai mult rău decât dacă te-ai fi bazat doar pe forţele proprii. Şi de unde ştii dacă ai nimerit bine? Până să-ţi dai seama, poate e prea târziu. Iar tu, cel care vrei să faci ceva, nu poţi, pentru că nu faci parte din sistem. Sistemul medical. Iar acolo, în sistemul ăsta, cei mai mulţi, din păcate, n-au niciun fel de compasiune pentru cel suferind, empatia e doar un cuvânt în dicţionar, dacă îl au şi acolo, iar interesul ălora nu e să facă ceva să te ajute, ci… Chiar, care e interesul ălora? Pentru că, dacă vă duce cumva gândul înspre Dr. House ori Grey’s Anatomy, ălea sînt doar filme cu happy end, realitatea e cu totul alta.
Cum se poate ca tu, cel care stai la căpătâiul celui suferind, în Zalău fiind, disperat, să mergi la un şef de secţie – nici măcar nu contează ce secţie, pentru că e ceva generalizat, să-i spui că există o urgenţă, iar ăla să-ţi facă semn cu mâna “Ho!”, apoi, după ce-i aduci la cunoştinţă să îţi răspundă, vădit deranjat de interpelare, cum că: “Şi care-i problema, are grijă de el cutare!”? Păi nu de aia eşti şef de secţie, ca să te asiguri că totul e în regulă în secţia peste care tu eşti şef? Pentru că, se presupune, că de aia eşti şef, pentru că eşti cel mai bine pregătit profesional, aşa că tu poţi să găseşti soluţii la problemele apărute, ori măcar să te asiguri că soluţia găsită de ceilalţi e cea corectă şi că viaţa pacientului nu e în pericol. Degeaba e spitalul renovat şi ai condiţii de cazare, pentru că, decât să te chinui ori chiar să mori în lux, mai bine să te faci bine în mizerie.
Cum se poate ca tu, asistentă pe ambulanţă – iar aici, îmi place să cred, cazul e izolat, odată ajuns cu bolnavul la Cluj, iar acolo apar anumite probleme, în loc să încerci să le rezolvi, să dai ochii peste cap ofuscată că tu n-ai chef de aşa ceva şi că tu laşi pacientul acolo ori îl duci înapoi, acolo unde nu există speranţă? Ori să spui că pacientul ori aparţinătorul e de vină şi că tu nu ai timp să stai după ei şi că mai stai maxim 5 minute, iar după aia pe tine nu te mai interesează, când vezi foarte clar că situaţia e gravă şi că acel bolnav are nevoie imediată de ajutor? Ba, mai mult, pe timpul transportului să dai dovadă că habar n-ai că pacientul transportat are o problemă uşor de depistat, dar care îi pune viaţa în pericol pentru că nu ai luat măsuri. În ce lume trăim? Într-una în care se joacă alba-neagra cu vieţile oamenilor?
La Cluj, la spital, a reapărut speranţa. De ce, de ce aici se poate, iar la Zalău nu? Ce e diferit, ce face diferenţa între un medic şi altul, între o asistentă şi alta, între un om şi altul? De ce într-un loc mâna de ajutor se transformă în ghiont, iar în altul ţi se întinde cu compasiune? E asta o chestiune de alegere, ori e doar, în primul caz, un tic devenit deja involuntar, un tic al nepăsării?
După nopţi albe pe marginea patului din motelul de două stele de pe Haşdeu, din Cluj, ascultând cum nu sună telefonul cu număr necunoscut, semn că încă e totul bine, bucurându-te că a mai trecut o oră în aceeaşi linişte dătătoare de speranţă, iar telefonul pare că ţine cu tine, că încearcă să oprească filmul de groază de pe peretele-ecran din faţa ta, viaţa pare că e construită pe ghicite. Iar în următoarele încă câteva nopţi albe, tot ce îmi doresc e să ascult cum nu sună telefonul cu număr necunoscut.
