N-ai cum, chiar nu ai cum să rămâi indiferent atunci când niște ochi mari se agață cu privirea de tine, așteptând un semn de suflet. Adică, dacă e să vorbești despre ceea ce înseamnă ”om” în lumea contemporană, ai cum. Asta pentru că în goana lor după ”recunoaștere” și atenție publică, în goana lor după înavuțire și satifacerea vanității care le conduce viața, cei mai mulți dintre oameni nu au timp pentru altceva decât pentru ei înșiși.
Totuși, dacă ești înzestrat cu suflet (nu, nu toți oamenii sînt), nu ai cum să rămâi indiferent atunci când un alt suflet (indiferent de forma fizică) îți deschide larg ușa ființei.
Pe Meseș, în fiecare zi, trei căței așteaptă un semn de suflet. Iar atunci când îl primesc, bucuria lor simplă e ca atunci când într-un loc necunoscut, în întuneric, se aprinde o lumină.
Am ajuns acolo datorită Monicăi, vecina mea, cea care de când o știu are grijă de animăluțe. Au știut, încă înainte să coborâm din mașină, că am venit acolo pentru ei. Când am coborât din mașină, cu plasele în mână, bucuria lor a fost peste poate. Ne-au însoțit până la locul unde primesc de mâncare, lângă căsuța părăsită (acolo unde își au adăpostul), într-o alergare continuă în jurul nostru.
Printre priviri luminând a dragoste și recunoștință, ridicate, des, către oamenii-prieteni, cele câteva cutii cu mâncare s-au golit în doi timpi și trei mișcări. Le-am lăsat și pe a doua zi, să le ajungă până peste două zile, când o să mergem din nou la ei.
Sînt trei căței, un mascul și două femele. Toți tineri, pricopsiți acolo pentru că doar acolo și-au găsit adăpost.
Maia, cățelușa zdreanță cu ochii de faianță, e vaccinată, și urmează să fie sterilizată. I-ar plăcea atât de mult să aibă un loc unde să fie acasă… Nu, nu un țarc de doi pe doi metri, că aia-i închisoare. Ci o curte, un loc unde să fie liberă.
Hopa, masculul, e jucăuș și blând, chiar dacă sperios (la început) cu oamenii. Sigur v-ar fi un prieten bun.
Scumpica e o cățelușă mică, blândă și cu o privire care te topește. Ea are un picior rupt (probabil lovită de mașină), și ar avea nevoie de o operație. Nu pentru a i se salva piciorușul, pentru că e prea târziu. Dar ca să îi fie mai ușor la mers. Aș fi programat-o acum la operație, dar e necesară îngrijirea post-operatorie.
”Bine, bă, ia-o tu la tine, dacă tot ai deschis gura să ne zici de cățelușă”, ar spune unii. Aș lua-o, dacă aș avea o curte. Dar locuiesc la bloc, acolo unde sînt, deja, 6 pisicuțe de care am grijă. Plus alte 5 în alt loc. Plus încă una, în alt loc. 12 pisicuțe de care am grijă de multă vreme. Și nu că nu ar mai fi loc de încă un suflet, că întotdeauna o să fie, dar fără o curte e greu să ai grijă și de pisicuțe și de căței. Pentru că au nevoie de supraveghere.
În concluzie, pe scurt: atunci când mergeți din Zalău către Treznea (asta pentru cei cărora vă pasă), lăsați niște mâncare (nu aruncați!) în parcarea de lângă izvorul cu apă, fiindcă nu pot să ajung acolo în fiecare zi. Cățeii o să o găsească și o să se bucure. Deși s-ar bucura și mai mult dacă le-ați putea oferi o casă cu curte. Iar Scumpica s-ar bucura atât de tare să i se repare ce se mai poate repara din piciorușul rupt. Uitați-vă la ea, la poza de mai jos. O vedeți cum așteaptă un semn de suflet?
O, Doamne! Eu am patru deja. Toti foarte draguti si cuminti. Unul singur l-am primit, restul tot asa, salvati. Problema cainilor abandonati va continua daca nu se face o campanie consistenta de sterilizare a catelelor. Eu singura nu pot sa fac asta.