– Săru’mâna!
– Api, zâua bună să vă fie! Ia, acuma am terminat de lucru la cartofi, în grădină. Io i-am pus pă toți.
– Da nu vi-i greu?
– Greu îi, că am 80 de ani. Da nu mă plâng. Și-acuma mai pot sări gardu în grădină.
– Da sînteți singură?
Femeia m-a privit de-a dreptul, și-a îndreptat spatele, apoi mi-a răspuns apăsând cuvintele:
– Singură? Nu-s singură. Îs cu Dumnezeu!
Într-o lume împărțită între aplicații pe telefon, coduri QR, certificate de tot felul (îl mai țineți minte pe cel verde, nu?) și sloganuri-pe-post-de-marș al mentalității de turmă, există și o altă lume. Una ascunsă, oarecum, despre care se mai pomenește doar atunci când dă bine în cine știe ce campanie. Însă lumea asta – și aici e vorba despre lumea satului, cea autentică -, e cea adevărată. Asta cu inteligență artificială la purtător, manipulată și controlată la fel cum se controlează o turmă de vite, e doar (din mult prea multe puncte de vedere) un rebut al revoluției industriale. Nu prima, ci a treia, că de acolo a pornit toată mascarada asta cu ”omul nou”.
Ce înseamnă omul nou? Un simplu cotizant social al mentalității de turmă, una atent construită și îmbunătățită pe zi ce trece. Ba chiar atât de bine pusă la punct, încât oamenii renunță de bunăvoie la propria persoană: ”Ce, mă, ai ceva de ascuns?”
În lumea asta, unde a crede, în orice, e afrontul suprem adus societății umane, încă mai există oameni a căror credință e temelia pe care sînt ei construiți. Iar atunci când îi auzi spunând ” Îs cu Dumnezeu!”, cu toată ființa lor, nu poți decât să taci și să îi privești cu respect.
– Da, i-am răspuns femeii care stătea demnă în fața mea, nu sînteți singură.
M-a privit cu drag. Apoi a început să îmi povestească despre copiii ei, despre realizările lor, despre cât de mult se bucură de ei, de nepoți.
M-am uitat în jur, la cămăruța simplă în care stătea. Apoi m-am uitat pe geam, la grădina îngrijită, la straturile cu cartofi proaspăt săpate, la gardul de lemn. Când mi-am întors privirea către ea, femeia, ca și cum mi-ar fi ghicit întrebarea, mi-a răspuns vorbind domol, zâmbind.
– M-or tot chemat copiii să mă duc la ei. Că au fiecare casă și îs bine. Tare mă bucur pentru ei. Da io, cât mă mai pot ridica din pat, d-aici nu mă duc… De ce să mă duc? Aicia-i casa mea. Cât mai pot să îmi fac de mâncare, să dau cu mătura, să spăl o farfurie, să mai pui un lemn pe foc, să mai dau câte-on dărab de mâncare la câine și la mâț, cât mai pot săpa în grădină, să mai pui on lemn în gard, cât mai pot să țiu curtea curată, să mai spăl perdeaua la geam, cât mai pot să mă pui în jerunți… Ioi, când mă pui în jerunți și îl simțăsc pă Dumnezeu cu mine… Cum să îț spui? Îl simțăsc cu mine așe cum te simțăsc pe ’mneata, așe cum stai ’mneata în fața mea, așe stă și Dumnezeu. Și atunce, de ce să mă duc? Când n-oi mai putea și n-oi mai putea, oi vedea. Ce-a da Domnu.
Nu ai cum să nu îi respecți pe oamenii ăștia. Nu ai cum.
