Pedalând prin Sălaj. La Marin, la casa albastră

În orice direcție ai lua-o în Sălaj, mai ales pe bicicletă, drumul nu e niciodată monoton, și ori de câte ori ai mai fi fost pe acel drum, îl redescoperi de fiecare dată.  Asta dacă ai ieșit din oraș ca să vezi locurile acelea, și nu doar să mergi dintr-un loc în altul.

Am luat bicicletele și am pornit către Marin, nu neapărat cu un scop anume, ci pur și simplu de drag, din plăcerea de a pedala prin locurile ăstea atât de frumoase ale Sălajului. Și dacă tot am ajuns la Marin, nu aveam cum să nu mergem la casa cea albastră a Patriciei Toma, acolo unde am mai fost cu ocazia Zilelor AuGust la Marin. Și pentru că ne-a rămas în suflet locul acela, cu oamenii lui, ne-am bucurat să o revedem. De ce? Pentru că acolo, între pereții acelei case, partea aceea care dă autenticitate unui neam,  oricărui neam, e ca o amprentă a timpului așezată, în diverse forme, în acel loc.

Ce dă autenticitate unui neam? Moștenirea timpului. Adică moștenirea țărănească. Pentru că din locurile ăstea numite sate s-a născut, la propriu, veșnicia. O veșnicie care vorbește despre oameni, despre tradiții, despre obiceiuri, despre viață, până la urmă.

Un drum foarte plăcut de pedalat,

cum ieși din Crasna, la dreapta,  șoseaua care duce către Marin e ca o oază de liniște. Mașinile, care până acolo își fac simțită prezența continuu, aici se numără pe degete, drumul, nefiind unul de tranzit, e liniștit, cu niște peisaje frumoase, așezate, tipic ardelenești, iar verdele e atât de prezent că ai impresia că nici măcar nu ești pe un drum public. Doar gropile te mai scot din reveria indusă de frumusețea locului și de libertatea pe care ți-o dă pedalatul prin astfel de zone liniștite.

Îmi aduc aminte, acum vreo 14 – 15 ani, când am început turneele pe bicicletă prin țară, vedeam rar bicicliști, de parcă le-ar fi fost rușine oamenilor să urce pe bicicletă (adică, hei, ce, n-am io bani de mașină, ca să vadă ăilalți că am cu ce?), iar oamenii din localitățile pe unde treceam se uitau lung după biciclistul care trecea pe acolo. Acuma, de vreo câțiva ani, a devenit o modă să pedalezi, și odată cu asta s-a știrbit puțin, ori mai mult, din farmecul excursiilor pe bicicletă. Nu pentru că ar fi foarte mulți bicicliști pe drumurile României, ăsta e un lucru bun, dar majoritatea celor pe care îi întâlnești – și i-am întâlnit și acum -, călare pe cursiere cu anvelope slick, de curse, de parcă ar participa la nu știu ce tur ciclist mondial, fac o notă discordantă cu tot ceea ce înseamnă libertatea pe bicicletă (și nu e vorba despre cicliștii sportivi sălăjeni, foarte buni, de altfel, ei când participă la un concurs, dacă nu îl câștigă, sigur sînt printre primii). Mai ales costumele de marcă, sclipitoare, căștile scumpe, pantofii și mai scumpi, ciclocomputere care costă mai mult decât bicicleta mea, cea cu care am făcut peste 40.000 de kilometri cu bagajele în spate prin țară și lume. Toate astea, induse de un curent de marketing care speculează exact pornirea celor care vor să fie în pas cu moda, și anume de a etala un echipament de vârf, ca și cum asta ar conta. Și îi vezi încrâncenați, scrâșnind din dinți, cu ochii la viteza indicată de ciclocomputerul cel scump, trecând pe lângă tine, cel care pedalezi de plăcere, cu un aer superior, de parcă tocmai ar fi câștigat Turul Franței. E în regulă și asta, să duci totul la extrem, dacă așa simți și așa vrei. Dar, totuși, ce naiba, nu mai face nimeni nimic de drag, din plăcerea de a face acel lucru? Totul e o întrecere a timpilor și echipamentelor? Unde e spiritul liber în toate astea?

Am trecut prin Crasna, unde am oprit să luăm un suc, apoi, repede, am ajuns la intersecția cu Marin. De acolo, la dreapta, drumul s-a schimbat cu totul. Nu doar peisajul, care, dintr-odată, a devenit verde, ci, mai ales, lipsa mașinilor, lucru care a făcut drumul să fie foarte plăcut, cu linștea din jur nederanjată (ori foarte rar) de motoarele turate ale mașinilor. Și ăsta e primul lucru de care te bucuri: liniștea. Iar cei câțiva kilometri de pedalat au trecut prea repede, chiar dacă nu mergeam cu cine știe ce viteză, totuși, pe un drum din ăsta, parcă prinzi aripi, chiar dacă ai vrea să o lași mai încet, să privești peisajul din jur.

Am scos aparatul foto din gentuța atârnată de capătul din dreapta al ghidonului și nu l-am mai pus înapoi (e atât de incomod să ții aparatul foto atârnând acolo, bălăngănindu-se în toate direcțiile). Am pedalat așa, cu aparatul foto în mână, porțiunea de drum rămasă până în Marin, fotografiind și filmând, ținând ghidonul doar cu o mână – lucru nu tocmai indicat, mai ales când dai peste gropi -, și tot spunându-ne unul altuia cât de frumos e pe acolo. N-am fi vrut să se termine așa de repede drumul acela, dar, aproape pe neștiute, am ajuns în sat.

La casa cea albastră. La povești cu Maria Toma

Am proptit bicicletele de poartă, apoi, până să ne hotărâm încotro o luăm de acolo (voiam, inițial, să mergem peste deal, către Valcău), ne-am întâlnit cu Maria Toma, care lucra pe lângă casă, și care, văzându-ne, ne-a poftit înăuntru. Acuma, ce credeam că o să fie o vizită scurtă – nu de alta, dar se lucra acolo, și n-am vrut să deranjăm -, s-a transformat într-o pauză de povești de vreo două ore. Povești care, spuse de gazda noastră, Maria, au fost o adevărată plăcere, un fel de incursiune rapidă în viața satului, de atunci și acum, în ceea ce înseamnă tradiția populară, obiceiurile locului și portul țărănesc. Mai ales portul țărănesc, pentru că la casa cea albastră, cea transformată într-un altfel de muzeu, unde se readuc la viață poveștile oamenilor satului de către Patricia Toma, fiica Mariei, portul țărănesc e la loc de cinste. Totul din acea casă e despre portul popular, despre partea asta frumoasă a satului, în care creativitatea femeilor s-a transpus în adevărate opere de artă vestimentare, broderiile și motivele țărănești din Marin find superbe. Așa că ne-am trezit aplecați peste lăzile cu ”comori”, admirând țesăturile, broderiile, culorile, toate împletite cu poveștile Mariei Toma.

”Cămașa asta e cea pe care am purtat-o când eram mică. Uite, cămașa din poza asta veche”, ne-a arătat Maria o cămașă țărănească micuță, de fetiță, pe care a purtat-o atunci când era copil. Și cămașa îngrijită, pe care tocmai ne-o arăta, era la fel ca acum mulți ani, doar copila din fotografie s-a schimbat. Și puse laolaltă, fotografia și cămașa purtată de copila de demult, păstrată și îngrijită de copila de-acum om mare, au creat o imagine emoționantă. Și am văzut-o, cumva, în locul femeii din fața mea, pe acea copilă de demult, arătându-ne, cu bucuria aceea pe care doar copiii o au, lucrurile ei dragi.

Pentru familia Fițiu, dragostea pentru tradiția țărănească s-a transmis din generație în generație: de la bunici, la părinți, apoi la Maria și fratele ei – Avram (conf.dr. în cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj Napoca), și, de ceva ani, la Patricia, fiica Mariei, cea care a readus la viață o parte a satului românesc care părea uitată, și care e păstrată vie. Aici, în casa albastră din Marin.

Am plecat de acolo (cu ceva daruri frumoase primite de la Maria – îți mulțumim!), și pe drumul către casă mi-am adus aminte despre vorbele bunicii Mariei, care, la 94 de ani, atunci când era vorba despre familie, spunea: ”Api, când tie doare, undie să meri? La familie. Că, doară, ce ți-i mai aproape de ptiept, cămeșie or sumanu?”. Și, până la urmă, despre asta e vorba. Despre familie. O familie care nu e formată doar din cei câțiva oameni care împart același arbore genealogic. E vorba despre familia asta mare numită satul românesc. Pentru că asta e, de fapt, satul: o familie mare. De asta, totul e altfel acolo. Și de asta, pentru că familia asta mare e piatra de temelie a veșniciei, moștenirea ei trebuie respectată și păstrată vie.