M-a văzut cu mult timp înainte să-mi dau seama că e în spatele meu și mă privește lung. Lucru firesc, de altfel, el, om al locurilor, care a trăit toată viața acolo și cunoștea fiecare palmă de pământ, n-a mai întâlnit niciodată vreun străin prin părțile ălea. Doar acum ceva vreme, cu mulți, mulți ani în urmă, pe acolo mai treceau, câteodată, militari: ”pă acolo era comandă din aia, de la militari. Ceie, militarii, când vineau, vineau d-aci și suieu acolo, că-i cel mai înalt deal”. Observatorul militar, fiindcă despre asta e vorba, nu mai există. Și nici nu mai trece careva pe acolo, așa că orice ”intrus” e repede observat de cei care sînt cu vacile la pășune ori iau pădurile la pas după hribi, ca și Pintea, omul pe care l-am întâlnit acolo, sus, pe dealurile de lângă satul Trestia. Și nici nu știu ce l-a mirat mai tare, faptul că m-a văzut acolo, unde doar cei ai satului mai umblă, ori cămașa țărănească pe care o purtam, cămașă care era în contrast evident cu rucsacul, geanta cu aparatele foto ori trepiedul pe care le purtam în spate? I-am citit căutătura curioasă din privire, așa că am dat-o pe limba lui:
”Și, cum e viața pe aici, în zona asta uitată de lume?”, m-am pomenit că-l întreb, o întrebare destul de prostească, de altfel, dar știam că asta o să-l facă să mă vadă ca pe unul întreg la minte. Că altfel, ce să caute aici cineva ca mine, îmbrăcat cu o cămașă țărănească și chimirul tras peste ea, încărcat cu tot felul de lucruri în spate? Doar dacă nu-i cu toate la cap.
”Îi tătă lumea la agricolă. Lucrează. Acuma, că-i porumbu semănat…”. ”Aha, și deci n-are nimeni timp să umble aiurea, pe dealuri, așa, ca mine…”, îi spun, ca să-i iau vorba din gură, și, deodată, uitătura omului s-a schimbat și m-a privit normal (la urma urmei l-am scutit de o întrebare pe care nu știa cum să o pună), fără căutătura curioasă pe care o avusese, până atunci, în privire. Eram, deja, un om ca orice om. Mă rog, nimeni nu mai umblă pe coclauri îmbrăcat în cămașă țărănească, dar, totuși, odată făcând o punte de legătură între cele două lumi – a lui, omul simplu de la țară, și a mea, un rătăcitor pe coclauri -, dealurile verzi, pitorești de lângă Trestia au fost îndeajuns de lungi și de late pentru amândoi.
Au înnebunit salcâmii
Așa cum mi-am făcut eu planul de acasă (da, planul din târg nu se potrivește aproape niciodată cu cel de acasă), urma să urc dealul către Trestia nu foarte departe de Sânpetru Almașului, adică la vreo 3 kilometri cum ieși din sat. N-a fost să fie, pentru că stupii de albine erau pe tot locul (zeci, sute, plus camioane transformate în stupi uriași), așa că am mai mers încă vreun kilometru, căutând un loc fără stupi. Nu de alta, dar dacă te simt albinele ca pe un intrus (nu că aș fi, cu necuvântătoarele întotdeauna m-am înțeles bine) își scot acul la înaintare, și-apoi să vezi pe unde scoți cămașa. Deci, am mers, încet, foarte încet, mai departe, tot uitându-mă în jur, la verdele ăla ciudat care părea că a explodat dintr-odată în pădurea de lângă drum. Apoi, chemarea pădurii fiind din ce în ce mai puternică, am oprit la nimereală și am ieșit din mașină. Și mi-am dat seama, dintr-odată, că verdele ăla ciudat al pădurii nu era verde, ci un alb-verzui aprins – flori și frunze. Plus mireasma asta de neconfundat, pe care o știu de când eram mic și mâncam flori de salcâm, de parcă erau bomboane.
O explozie de flori de salcâm, pretutindeni în jurul meu. Și zumzetul acela continuu, intens, al miilor de albine, atrase de mireasma florilor albe, și imediat am auzit în minte fluieratul începutului de piesă a lui Tudor Gheorghe: ”Au înnebunit salcâmii”. Apoi, după fluieratul de început, versurile de sfârșit de piesă mi s-au așezat în privire: Nu-mi vezi sufletul cum iese / În haotice cuvinte / Au înnebunit salcâmii / Și tu vrei sa fiu cuminte?
Acuma, sigur albinele nu aveau melodia în minte, dar nebunia lor era pe măsura salcâmilor, și peste tot în jur era un amestec de culoare, parfum și zumzet de albine.
Am intrat în pădure, urcând panta abruptă, prin iarba udă de la ploaia din urmă cu o zi, iar aburii ce se ridicau din solul umed dădeau un efect de saună puternic. În câteva minute am fost leoarcă, cu părul încâlcit (numai eu știu cum am ”arat” tufele de spini și mărăcinișul cu părul din cap), trăgând puternic în piept aerul proaspăt, curat al pădurii, cu ochii larg deschiși. Apoi, după un timp, am ajuns la liziera pădurii, acolo unde voiam să ajung, unde văzusem pe o hartă ceva ”linie” galbenă, semn că poate fi ceva acolo. Ce? Nu știu. Și nici nu era important, era de ajuns ca pretext pentru a merge acolo. Deși, să fiu sincer, niciodată nu am avut un scop anume, bucuria de a mă simți liber e tot ce contează.
Am ieșit din pădure, iar peisajul a fost pe măsura nebuniei salcâmilor de la poalele dealului.
Pitorescul sălăjean. Cămașa țărănească și chimirul vechi din piele
Dealurile Sălajului au ceva special. Un pitoresc aparte, ca cel din tablourile lui Nicolae Grigorescu (unul din cei mai mari pictori ai lumii, din punctul meu de vedere), atâta tot că aici, pe dealurile Țării Silvaniei, tablourile ăstea sînt în expoziție permanentă. Iar cel care ajunge în expoziția asta permanentă e un privilegiat al naturii, toate tablourile ăstea superbe fiind acolo special pentru cel pe care pașii l-au purtat într-acolo, sus, pe dealurile sălăjene. Și senzația asta de privilegiat al naturii nu e un clișeu, și o am de fiecare dată când sînt într-un loc din ăsta, atât de frumos, de pare o pictură.
Ca niște unduiri sînt dealurile locului, cele de lângă Trestia, satul ce se ascunde dincolo de culme, și a căror ciurde de vaci și bivoli sînt mai pe tot locul. Un pitoresc ardelenesc autentic – calm, colorat, așezat, familiar, care te îmbie să stai.
Acuma, de data asta nu mi-am mai luat pe mine unul din tricourile pe care le port, de obicei, pe coclauri, ci m-am îmbrăcat cu o cămașă țărănească. Cum de ce? Pentru că, după ce am redescoperit-o acum un an, la Marin, la un eveniment organizat de Patricia, o fată faină, și după ce l-am ascultat pe profesorul Avram Fițiu vorbind despre cânepă, simplu, dar spunând atât de multe, mi-a devenit, dintr-odată, dragă. Și mi-am spus că, de acum înainte, o să port o cămașă din asta de cânepă pe mine. Și un brâu, un chimir din piele, din acela sută la sută țărănesc. Ușor de spus, greu de făcut. Pentru că e greu să găsești o cămașă țărănească autentică. De brâu nici nu mai vorbesc. Și când eram gata să renunț la idee (adică am căutat și am tot căutat, iar ce am găsit de cumpărat era mult prea scump pentru buzunarul meu), l-am sunat pe Ovidiu Gordan, un prieten din Șimleu Silvaniei, întrebându-l de unde aș putea să fac rost de o cămașă ca a lui. Simplu, în secunda următoare mi-a răspuns că are el două cămăși de care zic eu, iar una mi-o dă mie. Gratis, că oricum voia să mi-o dea mie de când am fost împreună pe Măgură. Îți dai seama că am sărit în sus de bucurie. Apoi, l-am întrebat pe un prieten din Cluj, Marius Avram, colecționar cu vechime deja, dacă nu a văzut el un chimir pe la târgurile la care tot merge. Unul ieftin, că n-am bani. Mi-a răspuns, în secunda următoare, că a cumpărat așa ceva, nu demult, și că mi-l dă mie. Gratis. Din nou, săritură în sus de bucurie. Iar acum, eram pe coclaurile sălăjene îmbrăcat ca un țăran de pe vremuri. Și m-am gândit, ba chiar am spus-o cu voce tare, de parcă era cineva să mă audă (și era, dar mi-am dat seama după câteva minute): Zi tu, ar putea fi mai nimerită în zona asta superbă altă îmbrăcăminte decât asta tradițională țărănească?
M-am uitat în jur. În orice direcție era la fel de frumos, și chiar n-am mai știut încotro să o iau. Adică, s-ar putea să merg în toate direcțiile deodată? Apoi, am simțit că mă privește cineva. M-am întors. Un bărbat mă privea lung, deși oarecum pe furiș. Mi-am luat echipamentul care era pe jos, împrăștiat în jurul meu, mi-am pus trepiedul pe umăr și m-am îndreptat către el.
”Călin mă cheamă.”, i-am întins mâna. Omul și-a mutat toporul din mâna dreaptă în cea stângă și mi-a întins și el mâna: ”Pintea”.
”Ia aci, pân văgăună-i. Aci, după culmie asta. Aice-i a nost”
L-am întrebat ce face pe acolo. Pintea m-a privit direct, așa cum o fac oamenii simpli de la țară, și, chiar dacă nu și-a dat drumul la vorbe, l-am auzit: ”Io? Api io ce fac p-aci? Nu tu, îmbrăcat așe cum ești îmbrăcat? Tu ce faci pe aci. Nu io.” Am dat-o întoarsă, și l-am întrebat dacă a venit după hribe, că văd că are o plasă plină. Punct ochit, punct lovit. Omul și-a schimbat, din nou, căutătura din privire: ”Hăă, atâtie vin p-aici, pă undie-s curmăturile ăstea die porci. Atâtie sînt de numa!”. Ținând toporul pe post de indicator îmi tot arăta pe unde se fac hribele, pe la marginea pădurii, acolo pe unde tot vin mistreții. Și în timp ce-mi spunea una, alta, mai arunca câte o privire la cămașa mea țărănească. Adică, atunci când eu dădeam din gură de unul singur despre cât de faină-i cămașa asta, el era în spatele meu, nu foarte departe.
Îți dai seama, să ieși tu pe pășunea pe care tot vii de zeci de ani, și pe care o știi ca-n palmă, și îi știi și pe cei care ies ca vacile și bivolii la păscut, și totu-i cum așa cum a fost dintotdeauna, apoi, într-o zi, apare unu îmbrăcat ca un țăran, da nu-i, că se vede de la o poștă, și care cară tot felul de chestii ciudate. Plus chestia aia cu trei picioare, de parcă-i o furcă prost făcută. Adică trepiedul. Și pe când eu tot dădeam din manivela trepiedului, ridicând aparatul foto, sigur omul și-o fi zis că am picat acolo din cu totul altă lume.
Dar, tot vorbind, și-a dat seama că-s fix ca și el, doar că nu-s (?!), așa că am stat câteva minute la povești. M-a întrebat ce fac acolo. I-am răspuns, pe limba lui. Apoi, pentru că deja nu-și mai tot muta toporul dintr-o mână în alta, și vorbea deja degajat, lungind vocalele, semn că m-a acceptat în lumea lui, mi-a zis să mă duc până în Trestia, acolo de unde-i el. Că nu-i departe: ”Ia aci, pân văgăună-i. Aci, după culmie asta. Ia, die acole să văd casele. Nu-i departe. Păstă deal. C-aice-i pășune la vaci, la oi”. Chiar, de când am ieșit din pădure, n-am văzut nelipsitele turme de oi de pe dealurile Sălajului. Oile fac parte din peisaj, și-s la locul lor acolo, dar câinii… ”Api, aicie nu-s uoăi. Că la noi nu să mai lasă. Că aice-i a nost. A oamenilor”, mi-a dat omul de înțeles că pot să merg liniștit, nu-s câini prin zonă.
L-am lăsat să-și vadă de ale lui, adică de căutat hribe (și avea omul o plasă aproape plină), apoi m-am dus în direcția indicată.
Către Trestia. Albina buclucașă
Mi-am zis că ajung repede. N-am ajuns, în vârful dealului, pe pășune, în loc deschis, a început furtuna. O furtună fără ploaie, doar tunete și fulgere, iar eu, cu echipamentul după mine, așa, în loc deschis, eram o țintă în mișcare. M-am adăpostit sub un copac (da, știu, dacă-i cu fulgere, nu-i voie sub copac, dar era prea frumos acolo ca să nu stau puțin) și am așteptat să treacă furtuna. Lucru care s-a și întâmplat, însă era deja târziu și mai aveam vreo oră și jumătate de mers până la locul unde lăsasem mașina.
Totuși, am mai coborât puțin către sat, pentru că nu foarte departe de mine, Grigorescu mai picta un tablou. Cu boi. De-a lungul pășunii, întâi le-am văzuit coarnele, apoi, pe măsură ce urcau către mine, vacile și bivolii s-au întins de-a latul pășunii, iar imaginea, tabloul ăsta viu, era prea frumos ca să nu îl privesc.
Fără tragere de inimă am luat-o pe drumul de întoarcere. Am coborât panta abruptă pe care o urcasem în urmă cu vreo 5 ore, și am ajuns la mașină. Am urcat și am pornit încet către casă. Apoi, pentru că prea m-am lăsat moale în scaun, stupii de lângă drum m-au ”chemat” să-i fotografiez. Mi-a trecut moleșeala pe loc, atunci când o albină s-a încurcat în părul meu (care oricum era deja încâlcit și cu tot felul de resturi de crengi, țepi și frunze la grămadă), bâzâindu-mi aproape, foarte aproape de ureche. Să vezi tu spectacol de comedie, un om fugind în jurul mașinii, dându-și haotic cu mâinile în păr. O tură de mașină. Apoi încă una, cu mâinile pe post de elice. Până când m-a pufnit râsul și mi-am dat seama de caraghiosul situației. M-am oprit din alergat în jurul mașinii, și m-am așezat liniștit pe scaun. Albina, care până atunci bâzâia ca nebuna, a mai scos un bâz domolit și a ieșit din părul în care se încurcase. Și dusă a fost. La fel și eu. Am lăsat locurile acelea atât de pitorești în urma mea, însoțit de parfumul nebun al salcâmilor înfloriți. Un parfum care m-a însoțit până acasă.
