M-am întâlnit cu Iulian Rodina, bădiucu Iulian, cum îi zic cei de acolo, în casa mătuşii mele din Bălan. Mă aştepta să ajung să stăm la o vorbă de ceva vreme, mai ales că îi trimisesem vorbă că vin, să-mi spună despre viaţa de ceteraş de acum jumătate de secol, dar n-a fost să fie, până acum. A intrat zâmbind, deşi problemele de sănătate nu-i dau pace, şi şi-a păstrat zâmbetul pe parcursul întregii întâlniri.
Ajuns acasă, m-am tot gândit la modul în care să scriu articolul de faţă, însă nimic nu părea destul de bun ca să reuşească să transpună în cuvinte incursiunea mea în povestea frumoasă din trecut, aşa că m-am decis să redau, pe cât posibil, discuţia cu bădiucul Iulian aşa cum a decurs, fără cosmetizare, fără construcţii cu pretenţii de scriitor, simplă, la fel ca omul simplu şi direct de la ţară.
Carul cu şase boi, braiciul şi gordona
“Tata ne-o învăţat să cântăm de mici. Noi am fost patru fraţi, două fete şi doi feciori. Şi de-atuncea am rămas cu muzica. Am învăţat să cânt pe o vioară făcută de tata şi frate-meu mai mare, din lemnul de prin curte. Înainte, când eram noi mai tineri, nunţile se făceau cu boi, adică şase boi trăgeau un car, tăţi aşe frumoşi, şi aveau o pană faină, cu mărjele, înaintea boilor, la jug. Şi caru era îmbrăcat cu perini, şi-acolo sta mireasa cu mirele şi cu naşii. Şi erau câte două care din alea. Feciorii înaintea carelor, tăţi cântând, muzica nainte. Şi-aşe merea nunta. Starostele era cel care chema la nuntă şi făcea invităţii. De la Crăciun şi până-n postul Paştelui aveam 12 – 14 nunţi, care se făceau numa’ duminica, după ieşitul bisericii, câteodată şi joia, în zi de lucru, că aşa era lumea atunci. Şi la dans merea fecioru şi-o poftea pe fată, şi numa aşe mereau şi dansau împreună. Io cântam la braici, adică un fel de vioară, adică o vioară mai mare un pic ca vioara, care avea un ton ca la un acordeon, care se auzea tare frumos, toate notele, cu care îl companiam pe frate-meu, care era viorist, iar unchiul dumitale era cu basul, cânta la gordonă, un instrument mare cât o uşă, şi-aşe cânta de-o ajuns specialist, când bătea pe basul acela, când îl auzeau, toţi săreau şi jucau când începeam nişte jocuri de-aiestea mai iuţi. Şi cântam ce ne cereau oamenii, că le ştiam cam pe tăte. Şi le cântam şi la ureche, piano, aşe, cu vioara, şi ceialalţi companiau frumos, şi-ţi puneau bani în arc şi petreceam. Nu era atâta gălăjie ca acuma, era o muzică mai plăcută. Şi o nuntă ţinea o zi şi o noapte, două zile, trei zile. Şi cântam tot timpul. Da eram obişnuiţi. Cât somn mai dormeam şi când cântam, că ştiem pe de rost cum să margă dejetele. Da’ sâmbăta nu se făceau nunţi, că sâmbătă noaptea nu era voie. Şi dacă era ceva sărbătoare sâmbăta, şi noi ne cântam la horă sau undeva, când o sfinţit soarele, cătă casă.”
Colectivizarea, începutul sfârşitului
“Cântam vara şi la clăci, unde aveam nişte pământuri, unde erau şi câte 40 de săpaşi, feciori şi fete, care ne erau datori, la muzicanţi, cu câte o zi de clacă. Am mers cu viorile acolo, mai trăgeam câte-o postată, apoi noi cântam, iar oamenii mai jucau câte-un joc. Toată ziua era ca o petrecere, râsuri, săpam, apoi seara îi duceam pe oameni acasă şi le cântam toată noaptea, până dimineaţa, în ceie zi. Apoi, iarna, mai primeam câte o cofă de mălai, cum ar fi, adică, a patra parte din dică, adică vreo cinci kile ne dădeau fiecare. Dar părinţii nu ne lăsau să luăm nimic acasă, că noi mai aveam bucate, dar noi, că eram băieţi, copii aşe, tot am adunat şi am avut şi o valiză de bani, pe care i-am strâns, da’ tocmai atunci o venit de s-or schimbat banii, şi n-am mai avut ce face cu banii, că nu se schimbau decât câţiva lei, aşa că i-am aprins… Şi-apoi, când mama dumitale era la liceu, noi numa’ cu şcoală, ne învăţa şi din ăstea, domneşti, cum le ziceam noi, valsuri, tangouri, tăt felul din ăstea. Şi mai erau muzicanţi, da’ nu ca noi, că ne tot cânta mama dumitale, şi ne zicea ce şi cum şi-apoi ne învăţa, şi tot des făceam petreceri cu tineretul. 30 de ani am cântat, şi după aceea o venit colectivul şi ne-o luat pământul, ne-o luat tot şi ne-or băgat în colectiv. Şi ne-am dus de acasă, care cum am putut, pe şantiere, şi de acolo ne trimiteau la sonde, de unde veneam o dată pe lună acasă. Da’ când ne pontam şi duminica, stăteam şi mai mult acasă. Şi ne dădeau arvune că să le cântăm la nuntă, şi-apoi n-am putut veni la toţi, şi s-or mai supărat, da’ noi n-am putut lipsi de la muncă. Apoi m-or chemat de diac la biserică, şi, de 25, 26 de ani, îs diac la biserică.”
O săptămână pentru o vioară
“Era un bătrân de la Chechiş, muzicant mare, care o cântat şi la radio, care avea o sculă din aia tare bună, scumpă, şi n-o vrut să o deie la nimeni, şi care m-a chemat să mă duc să-l companiez o săptămână, că-mi dă mie scula, şi-apoi m-am dus, şi o săptămână n-am mai venit acasă. De la bal meream de la nuntă, de la nuntă meream la clacă, de la cela, la o petrecere, şi, după o săptămână, mi-o zis ‘No, îi al tău aiesta’. Nu mi-o dat nici un ban, m-am dus numa’ pentru scula aceie, care era minunată. Şi cântam din gură şi mă companiam cu vioara aceie, cântări frumoase: ‘Marioară un te duci, numa-n sună şi-n opinci, aşa sprintenă, uşoară, parca-i fi o căprioară. Mă duc bade la izvor, să ieu apă-n ist ulcior, să mă spăl să fiu măi-măi şi mai dragă la flăcăi. Marioară n-a fi bine, dă-te-n dragoste cu mine. Nu pot bade, colo-n vale, ieşe bădiţa în cale, şi-a fi vai şi-amar de tine, de-ai pune mâna pe mine’… Păcat de vioara ceie, câţi m-or cercat de ea, câţi mi-or cerut, că unde-i scula aceea, că ‘Măi, ţi-o înveleam de bani,’ mi-o zis unu, da o am dat numa aşe. ‘Luaţi-o şi duceţi-vă,’ le-am zis. Am cântat vo trizăci de ani. Da m-am lăsat. O trecut de-acu astea lumeşti.”
Cândva, grădina raiului
“Aicea, la noi, la nunţi se îmbrăcau cum era la noi portu, adică cioarici din lână, aşe frumoşi, cu suman, cu de-aiestea, cu căciulă. Şi erau încălţaţi cu bocanci, cizme, mulţi erau cu opinci, da aşe de frumoşi erau încălţaţi cu opinci, cu obiele albe. Da atunci o fost mai frumos. Mare diferenţă. Şi tinerii erau cuminţi. Dacă mereau la nuntă şi n-o fost mă-sa şi tată-su cu ei acolo, când s-o făcut sară, or mers acasă. N-are voie să fie pe drum. Aşe era, un pic de rânduială. Nu era lumea morgorită aşe, erau liniştiţi, se iubeau oamenii, poporul, era altăcum. Tare frumos era. Sara, bătrânii cântau, noi împleteam şfagă de pălării de paie, femeile torceau frumos, cântau în şezătoare. Pă câmp – toată vara erai la câmp, se cânta, se auzea pe toate dealurile, oriunde ai mers, pământul era roditor. Gândeai că-i grădina raiului. Amu îs numa’ spini şi pălămidă. Numa la noi la păşune erau 60 de părechi de boi care urlau de numa sunau pădurile. La altă păşune, cătă Unguraşi (n.r. Românaşi) pe păşune erau câte 1500 de bivoliţe cu lapte. Da era rău de bani, că nu aveam nici un oraş aproape. Şi-apăi sta omu să ouă găina, să-şi ia ţigări. Că lua de-un ou ţigări pe tătă ziua. Acuma au oamenii bani, da dejaba. Ţi-i mai mare cela la aiştia care suntem bătrâni şi-am apucat vremurile acelea, înainte. Ce se întâmplă astăzi, ei, Doamne… ”
După ce şi-a terminat povestea, s-a ridicat încet, m-a salutat cu acelaşi zâmbet cu care venise, apoi a plecat, luându-şi cu el cei 84 de ani încărcaţi de amintiri, amintiri în care ceteraşul de altădată încă mai cântă, plin de viaţă, la braici.
