A doua zi din 2022. Sîntem în plină iarnă, conform calendarului. Însă în pădure, pe Meseș, e primăvară. Și nu doar pentru că e o zi frumoasă, cu soare, ci și datorită culorilor vii, pe care pădurea ți le așază în jurul tău, creând povești în mișcare. Și fiecare poveste te însoțește până acolo unde începe altă poveste.
Inima pădurii nu poate fi altfel decât verde. Iar sunetul bătăilor inimii pădurii se amestecă cu sunetul bătăilor inimii tale, cel cutreierând pădurea: bum-bum, bum-bum, bum-bum… O muzică atât de frumoasă, care îți așterne liniștea în suflet.
Pădurea are felul ei de a te purta printre stări și emoții. În unele locuri, trunchiurile copacilor par niște degete descărnate, gata să te înșface, de parcă acolo ar locui cine ce știe vrăjitoare căreia i-ai picat cu tronc. Apoi, îți așterne un amestec de arămiu și albastru, un tablou a cărui poveste e despre seninătate, despre liniște.
Din izvorul de la baza trunchiului copacului, peste care timpul a trecut, gârbovindu-l, parcă, beam apă, atunci când ajungeam aici, copil fiind. Și erau atât de multe salamandre în acea vreme, încât trebuia să le dau la o parte, să pot să îmi umplu sticla cu apă. Acum nu mai sînt salamandre, iar apa pare prea neagră pentru a mă mai îmbia să îmi potolesc setea.
În schimb, veselia izvorului descoperit ceva mai încolo e ca un cadou, susurul lui fiind ca o invitație: ”hai, bea…”. Și m-am aplecat să beau apă. M-am udat tot, încercând să prind șuvoiul cu gura. Nu de alta, dar așa, aproape fiind, lumina care se amesteca cu apa, într-un fel de joc al vieții, m-a captat atât de tare, că am rămas cu gura deschisă. La propriu.
De departe părea un mistreț. Un mistreț verde. M-am oprit în loc, să văd dacă m-a observat, și dacă da, să îl las să plece în treaba lui. Însă mistrețul părea că stă la soare, așa că m-am apropiat încet, iar un zâmbet ușor tâmp mi s-a întins de la o ureche la alta: mistrețul verde era doar o buturugă. Ori poate că a fost odată un mistreț, pe care pădurea l-a transformat într-o buturugă. Așa, de dragul poveștii.
De nicăieri (doar am urcat tot pe acolo, și nu l-am văzut) a apărut la întoarce un tău. Colorat, liniștit și cu un smoc mare, luminos și verde, ca un arici uriaș, stând de veghe la mal. O poveste la final de drumeție. Final nu pentru că acolo s-ar fi terminat pădurea. Dar pădurea, energia ei nemărginită m-a luat pe sus, iar drumul de întoarcere a fost o un fel de întrecere în fugă cu urmele pufoase, albe, din albastrul cerului de deasupra.
