Poate că prima zi din an e pentru majoritatea zi de refacere după revelion. După atâta mâncat, băut și ”distrat”, numai bine pică o zi de pauză, de mahmureală ori de stat la televizor sau cu ochii în ecranul telefonului. Însă dacă ești cu dor de ducă, vremea frumoasă te scoate din casă în doi timpi și trei mișcări.
Una dintre cele mai dragi mie păduri din Sălaj e cea dintre Mirșid și Moigrad. Nu pentru că ar avea ceva special, că nu are nimic care să o facă altfel decât alte păduri. Însă acum vreo 2 ani i-am fost aproape în fiecare sfârșit de săptămână, pe tot parcursul anului. Am văzut-o transformându-se de-a lungul anotimpurilor: îmbrăcându-se cu zăpadă, înmugurind, acoperindu-se de verde vara, apoi de culorile toamnei. Și s-a creat o legătură strânsă cu pădurea asta, iar de fiecare dată când ajung acolo e ca și cum m-aș reîntâlni cu un prieten drag. Cum adică pădurea un prieten drag? Dacă nu înțelegi din prima, explicațiile sînt de prisos.
Am parcat mașina la marginea drumului, în același loc ca de fiecare dată când ajung acolo. Și aș fi intrat repede în pădure, dacă nu aș fi văzut o mogâldeață de cățel negru care părea pierdut. M-am tot uitat la el, să văd ce îmi spune. Da, o fi expresia aiurea, dar m-am uitat să văd ce îmi spune: e pierdut, îl doare ceva, e flămând?… Nu mi-a spus nimic din toate astea, în schimb s-a apropiat de mașină până la o distanță care i s-a părut lui că-i oferă siguranță.
Acuma, ca unul care are grijă de o grămadă de pisici (adică vreo 12, în mai multe locuri), tot timpul există în mașină sau în bagaj câte ceva de mâncare pentru ele. Adică bobițe, că-s mai ușor de cărat și păstrat. I-am pus pe o bucată de hârtie un pumn de bobițe, apoi am intrat în pădure.
Am ajuns repede pe coama dealului și am luat-o înspre vârf. Apoi, așa, fără vreun motiv anume, m-am uitat în urmă. Mogâldeața venea și ea tropăind, oprindu-se de fiecare dată când mă opream și eu, la vreo 10 metri distanță. O distanță care, cu fiecare oprire, se tot micșora.
I-am spus Bambino. Și așa, om și cățel, am luat-o către vârf, prin pădure.
E ca o lecție de ”cum să te ascunzi la vedere”, când privești un animăluț nevinovat, așa cum e Bambino. Pentru animăluțe (și ar trebui să fie așa și pentru oameni), apropierea înseamnă nu doar a fi aproape fizic de cineva, ci mai ales sufletește. Iar privirea lui Bambino a spus totul în privința asta. O privire atât de inocentă, atât de sinceră, încât n-ai cum, chiar nu ai cum să nu iubești, din prima, o astfel de ființă.
Când am luat-o la fugă, așa cum mi se întâmplă mai tot timpul când sînt în natură, s-a uitat cu ochii mari, mirați, după mine, rămânând pe loc. Mai repede decât aș fi vrut, m-am oprit din alergarea care m-a luat pe sus și m-am întors la Bambino. De dragul lui. Văzându-mă că am schimbat direcția, a crezut că plecăm de unde am venit, de mers, așa că s-a întors și a luat-o înainte.
”Bambino, nu pe acolo, mergem mai departe, până pe vârf”.
A înțeles repede că drumeția nu s-a terminat, așa că a venit bucuros în urma mea, dând din coadă. Un fel de ”ce bine e să ai prieteni…” pe care doar lipsa cuvintelor poate să o spună.
Drumul de întoarcere a fost la fel. Până la un moment dat, când în valea de sub noi am văzut niște dulăi. E prima oară când văd câini acolo. De unde au apărut? Răspunsul a venit sub formă de strigături de cioban, semn că nu foarte departe era (probabil) o turmă de oi. Iar asta, având în vedere prezența lui Bambino, numai bine nu era. Cum adică? Pentru că de buni ce-s (cel mai bun prieten al omului, așa se spune, chiar dacă cele mai multe atacuri asupra omului din partea animalelor sînt ale câinilor), câinii atacă tot ce le iese în cale: animale, oameni, ba chiar și pe cei de-a lor, adică alți câini.
”Bambino, rămâi pe loc. Nu face niciun zgomot”. A înțeles repede despre ce e vorba, așa că s-a așezat și a rămas nemișcat.
M-am uitat în jur după o creangă de copac, orice care poate fi folosit ca și scut dacă l-ar fi atacat pe Bambino (și sigur l-ar fi atacat). Nu e prima oară când am de-a face cu câinii pe coclauri, că-s pe jos ori (mai ales) cu bicicleta. Și de fiecare dată am scăpat doar datorită atitudinii: când era cazul, cu vorba bună; când nu, am stat la bătaie. Și, cel puțin până acum, am avut întotdeauna câștig de cauză, chiar și cu dulăii de la stâne.
S-au dus în drumul lor dulăii, fără să ne simtă. Urmat de Bambino, am coborât de pe deal până am ajuns de unde am plecat cu o oră și vreo jumătate înainte.
”Bambino, vrei să vii cu mine? Sau vrei să stai aici?”
Privirea lui îmi spunea și una și alta. Însă s-a așezat în spatele unui morman de pământ, rămânând nemișcat și am înțeles că vrea să rămână.
Să nu înceapă careva cu ”de ce nu l-ai luat, de ce nu l-ai salvat?” Salvarea nu înseamnă, nici pe departe, să ajungi să stai o viață întreagă într-un țarc de 4 metri pătrați într-un adăpost de câini. Eu dacă aș fi fost câine aș fi preferat să trăiesc liber atât cât se poate, decât într-o închisoare cu nume de ”adăpost”. Dacă aveam casă și curte, era altceva. Oricum, Bambino mi-a spus că vrea să rămână. Și i-am respectat dorința.
I-am dat toată mâncarea de pisici pe care o aveam cu mine, apoi am plecat către casă. Pe drum, la mică distanță de unde oprisem, am văzut doi câini negri, de talie mică, lângă o casă. M-am uitat la cățelușă. Bambino era, așa cum spune vorba din popor, ”leit cu mă-sa”.
Am răsuflat ușurat, bucuros să știu că are o casă, chiar și așa cum era. Însă mi-a rămas întipărită în minte privirea lui Bambino, la despărțire. Acea privire care îți lasă sufletul la vedere așa cum doar ființele neprihănite o au. Și mi-am dat seama că privirea asta oamenii nu o mai au demult. Pentru că oamenii au învățat să joace teatru. E mult mai rentabil decât sinceritatea. De altfel, sinceritatea a ajuns un fel de caca social.
Pentru ființele neprihănite contează în primul rând să te simtă aproape. Și asta-i tot ce contează. Atât cât e să fie.
