Oala de sarmale a bunicii, așa cum se numește expoziție etnografică de la Muzeul de Istorie și Artă din Zalău, este despre oale de sarmale, bucătăria țărănească și rețete vechi de sarmale. Pe scurt, despre ptiroște, așa cum li se spune la sarmale (printre altele), neaoș, în Ardeal. O temă care nu are nimic spectaculos și nici care să facă subiectul unor dezbateri publice, nici măcar așa, pe stradă. Și totuși, expoziția asta itinerantă, rod al colaborării dintre Muzeul Județean Satu Mare, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” Bucureşti, Muzeul Astra din Sibiu, Muzeul Satului Bănățean Timișoara și Muzeul de Istorie și Artă din Zalău, are farmecul ei. Pentru că, inevitabil, te duce cu gândul la viața simplă de la țară, acolo unde s-au născut ptiroștele. Și chiar dacă românescul „sarma” este un împrumut din limba turcă – sarmak, unde are sensul a înfășura, a înveli, iar asta înseamnă că tipul ăsta de mâncare nu e neapărat autohton, totuși, sarmalele au devenit o mâncare tradițională românească.
Un vizitator printre oale de sarmale
Am ratat vernisajul expoziției, care a avut loc acum vreo câteva zile, mai exact în 9 martie a.c., și am așteptat să vină ziua de marți (pentru că luni e închis la muzeu), să pot să văd oalele în care încăpeau chiar și peste o mie de sarmale, oale expuse în expoziție. Am intrat în Galeriile de Artă Ioan Sima și m-am îndreptat către sălile de expoziție care au pus laolaltă oalele ăstea de sarmale. Am deschis ușa și m-am trezit de unul singur, printre oale de sarmale, farfurii de lut și ”colțuri țărănești”. Nici măcar nu am aprins lumina (sincer, nu am spus pentru ce am venit, doar am salutat și, aproape incognito, am intrat în sala de expoziție, biletul l-am cumpărat doar la ieșire), preferând tăcerea semiumbrei, doar o dată am aprins lumina, atunci când am vrut să fac o fotografie care, altfel, nu ar fi fost prea clară, lumină pe care am stins-o imediat după ce am făcut fotografia respectivă.
Ce e diferit față de vernisaj? Păi, din start, am fost singur, iar singurătatea asta (neconturbată de cei care vor să prindă cadre cât mai bune, în interes de serviciu, desigur) a fost un bonus. Și atunci, e ceva ce am pierdut nefiind la vernisaj? Da. Aș fi vrut să aud ce au de spus cei de la muzeu, pentru că, atunci când îți pasă și crezi în ceea ce faci, ai întotdeauna ceva de spus, ceva care să merite atenția celorlalți. Iar celor de la muzeu le pasă.
Acuma, să scrii despre oale, să încerci să le descrii, e de prisos, pentru că vasul în sine, chiar dacă pus în valoare în expoziție, e doar un preambul al poveștii. O poveste pe care cei de la muzeu încearcă să o creeze de fiecare dată, și cu atât mai mult ar trebui ca cel care ajunge acolo, la evenimente din ăstea, să aprecieze munca și implicarea celor de acolo. Cât despre expoziția de față, să faci din oala de sarmale un ”spectacol” nu ai cum. Și atunci, trebuie cumva să creezi povestea care să atragă vizitatorii, care să suscite interes. Iar felul atent în care au fost aranjate oalele, pliantele cu rețete vechi de pe pereți, plus ”colțurile țărănești”, au reușit să creeze povestea necesară, iar oala de sarmale a ajuns în expoziție, o expoziție care va fi deschisă până în 28 aprilie 2017.
Despre ptiroște
”Păi, ce faci, le numeri, câte sînt, zece, douăzeci?”, o conturb de fiecare dată pe mama, atunci când o prind în bucătărie preparând sarmale. ”12, 13, 14…”, o aud pe mama, nederanjată de zâmbetul meu șugubăț menit să o facă să piardă numărul. Și aș fi reușit să o zăpăcesc, dar mi-e atât de dragă de fiecare dată când o văd cum numără sarmale – ”nu știu de ce le număr, așa îmi vine mie” -, încât tac și doar o privesc așezându-le în oală: ”21, 22, 23…”
”Api, țucu-te, Călinule, ți-oi aduce niește ptiroște, ha? Că ia amu le-am gătat, de le-am luat de pă foc. Hai că ți-oi aduce, că le-am făcut din ălea cu ghebe, c-amu am zâs că-s de post, dară. Ți-oi aduce, țucu-te?”, mă întreabă mătușa mea de la țară, atunci când ajung la ea, bucuroasă că ptiroștele sînt calde, și ce bune o să fie. Și chiar dacă nu mi-e foame, tot mi-e poftă, așa că îi zic că mănânc, dar să-mi aducă doar două, că nu pot mai multe. Firesc, mătușa vine cu farfuria cu vreo șapte, opt sarmale aburinde. Le mănânc pe toate, cu mătușă-mea privindu-mă bucuroasă cum, după ce termin, îmi ling degetele. ”No, văzu-tu-le-o-ai că or fost bune, ha? Îți mai aduc fo două?”
Și dacă tot e vorba despre sarmale, n-am cum să nu mă gândesc la rețetele de sarmale, ptiroște, pe care le-a postat, acum ceva vreme, pe facebook, Mircea Groza, din ale cărui bucate, chiar dacă m-am intersectat cu ele, uneori, nu am apucat să gust, chiar dacă îmi lăsa gura apă. Vreo 20 de rețete cred că a postat, în foi de varză, de ștevie, de viță de vie, cu razalăi, carne de toate felurile, plus o grămadă de condimente, care mai de care apetisante. Și urmărite și apreciate de foarte mulți. ”Păi, bine, maestre, ție ce-ți iese la toate astea, care-i câștigul tău?”, l-a întrebat cineva. ”Păi, io sper că-i la voi câștigul, cei care urmăriți ce postez și ce fac”, a fost răspunsul simplu al lui Mircea. Un răspuns de mult bun-simț, un bun-simț care, cel puțin așa îl văd eu, îl caracterizează pe omul ăsta, numit pe bună dreptate maestru bucătar, și care, prin ceea ce face, și, mai ales, cum face, e un ingredient de succes în promovarea tradițiilor românești.
Sarmalele reci
Am plătit cei patru lei, atât cât costă un bilet, și, am ieșit, odată cu muzica care-mi răsuna în minte. Iar asta pentru că de fiecare dată când sînt singur, și nu numai, e cu muzică, așa cum a fost și acum. Și pentru că acum e vorba despre sarmale, în minte mi-au venit acordurile și versurile uneia dintre cele mai frumoase piese muzicale românești compuse vreodată – ”Telefonul nu mai sună”, a trupei Sarmalele reci, un cântec pe care l-am fredonat tot drumul până acasă: ”Telefonul nu mai sună, îl auzi ori ți se pare, nu te vezi cu ea de-o lună, dar în vis mereu ți-apare…”
