Pe cine să întrebi de una-alta, în alt loc decât cel cu care ești obișnuit, în altă localitate decât cea în care trăiești, acolo unde nu cunoști pe nimeni? Doar la nimereală.
Femeia asta îmbrăcată toată în negru, s-a oprit pe trotuar, uitându-se la cei care treceau pe lângă ea, și era ușor să-ți dai seama că era oarecum pierdută în orașul în care a venit doar de câteva ori, și și atunci cu treburi și, probabil, însoțită de cineva care cunoștea locul. Acuma, deși a mai fost aici cu ceva ani înainte (așa cum avea să-mi spună peste două minute), acum părea că nu mai e același loc, deși ce să se fi schimbat în câțiva ani? Nimic, dar toate par altfel, odată cu trecerea timpului, anii bifați la numărătoare în calendar au darul de a-ți denatura amintirile, mai ales dacă nu-s tocmai plăcute.
S-a uitat femeia la cei care treceau pe acolo și parcă nu-i venea să întrebe ce și cum. Apoi a dat cu ochii de mine, privindu-mă prin geamul mare al cabinetului medical cum îi țineam mamei haina să o ia pe ea, cu mătușa mea lângă noi, uitându-se la mine de jos în sus, la fel cum fac copiii cu părinții lor. Doar că, de data asta, copiii erau la celălalt capăt al vieții, doar privirea le-a rămas la fel. Și așa, privindu-mă având grijă de două femei apropiate de vârsta ei, femeii i s-a luminat fața și s-a oprit pe loc, așteptând să ieșim din cabinetul medical. Cum am ajuns lângă ea, liniștită că o să primească răspuns (și se vedea asta pe chipul ei) m-a întrebat:
”Da cabinetul lu’ doctorița ceie di ochi, pă undie-i, că nu mai știu? Că io mi-aduc amintie că p-aci iera, da nu mai îi”.
”Păi, e în celălalt capăt al străzii, la 30 de metri mai încolo”.
Normal, mama și mătușa mea au intrat în vorbă cu ea:
”Da câți ani ai?”
”He he, api am 87 de ani. No!”
”87? Da nu arăți că ai atâția ani. Arăți mai tânără”, i-a spus mătușă-mea femeii îmbrăcate în negru, care se mișca vioi, cu un aer destins pe față de-acum, ca și cum n-avea nicio grijă.
”Am 87 de ani și-s bine. Știi di ce?”, s-a întors femeia către mine. ”Fiindcă-s sângură. Am avut io un prunc, da o murit. O murit și bărbatu-mieu, de am rămas văduvă. Api, io nu știu di ce mor bărbații înaintie fomeii, că tare multe văduve-s pă tăt locu. Da, no, dacă așe dă Domnu, ce și faci? Io-s din Agrij. Dacă- s sângură, amu tre să poci să le fac pă tătie. N-am io timp să-mbătrânesc, dară. Și boale nu pre am, numa cu ochii”.
Am lăsat-o pe femeia îmbrăcată toată în negru la cabinetul doctoriței de ochi și am plecat, dar mi-au rămas în minte vorbele ei: ”îs bine fiindcă-s singură”. Singurătatea. Te pune în mijlocul a toate, doar tu și cu tine, și atunci, dacă vrei ceva, trebuie să faci tu acel ceva. Și asta e, poate, motorul care îi ține pe oameni ”tineri”, necesitatea de a face acel ceva, de a se descurca, de a fi tot timpul activi și de a nu se lăsa pradă deznădejdii. La urma urmei, tu trebuie să fii primul care să aibă grijă de tine. De acolo pornește totul. Și de la ”a vrea”.
…………………………..
Vai țigani, țigani, / Gipsies și gitani, / Fără cer și ani, / Trec pe drum… Versurile melodiei Mica țiganiadă a trupei Phoenix au prins viață urmărind cu privirea micul grup de țigani care trecea pe lângă mine. Două femei și un băiat. Femeile, cu fustele ălea tipic țigănești, cu batic în cap, iar băiatul îmbrăcat modern, cu blugi și sacou. Iar grupul nu părea deloc a fi o intruziune aici, aducând lumea lor în oraș, dimpotrivă chiar, și, la urma urmei, ce contează ce foaită ești? Adică, nu sîntem toți oameni?
E adevărat, lumea lor, a țiganilor, e diferită de celelalte lumi, însă așa sînt ei de când au apărut pe lume, și chiar dacă lumea a luat-o înainte, iar ei au rămas uitați în timp (e drept, de multe ori de voie, refuzând să se adapteze lumii moderne și călcând în picioare orice înseamnă ”a fi civilizat” doar așa, că dacă așa vor, de ce să facă altfel?), totuși, cel puțin la noi în țară, fac parte din cotidian. Și poate efectul magnetic al lumilor e unul de respingere de fiecare dată când există interacțiune doar pentru că sînt față în față aceiași poli ai magneților. Dacă am inversa polul unuia dintre magneți, ar fi, poate, un efect de atragere. Să fie posibil asta într-o lume profund egoistă, unde cel care nu e ”de-al nostru” nu are ce căuta printre noi?
Mi-a răspuns la întrebare o femeie, casieriță la un supermarket, acolo unde stăteam să-mi pun și eu cumpărăturile pe tejghea. Și deși magazinul era destul de aglomerat, la casa la care stăteam eu nu mai era nimeni după mine, nici înaintea mea, cu excepția a unei femei de etnie romă, o țigăncușă, care avea cu ea doi copii, unul de vreo 8 ani, altul micuț, pe care-l ținea în brațe. Aha, ”Vai țigani, țigani, / Gipsies și gitani…”. Ăsta era motivul pentru care toți ceilalți se înghesuiau la cealaltă casă de marcat. E adevărat, nu miroseau tocmai frumos, dar asta nu-i mai face oameni?
”Nu-i voie să punem mânuca, trebuie să fim cuminți la mămica în brațe. Da, puiuc?”, i-a spus cu o voce blândă casierița copilului din brațe, care încerca să tragă ceva de pe raftul din apropierea casei de marcat. Apoi, i-a mulțumit țigăncușei pentru cele câteva cutii cu chibrituri cumpărate la fel cum ar fi făcut cu orice alt client al magazinului. Poate și pentru că e femeie, iar femeile, mămicile, au un alt fel de a se raporta la lumea înconjurătoare, mult mai către partea sufletească a omului, mai ales când e vorba de copii.
Când am ajuns în dreptul casieriței, i-am zâmbit larg. Ea mi-a răspuns la fel, însă la mine nu era doar un gest de complezență. Zâmbetul meu a fost ca reacție la omenia ei, la faptul că, fie și pentru un minut, chiar și pentru că, poate, așa-i cerea fișa postului, nu a făcut diferență între țigăncușă și ceilalți. Pentru că, nu-i așa?, sîntem toți oameni.
