Mai e puțin și vine Crăciunul, iar oamenii, pentru că e rost de cumpărături fără număr, aglomerează orașul, mișunând aiurea, de ici-colo, cu mașinile din dotare, ca și cum ar fi uitat să meargă pe jos, îndesând în portbagaje te miri ce. În centru, acolo unde brazii mai sînt, încă, colorați în verde, dar care vor ajunge, inevitabil, la gunoi, peste două, trei săptămâni, parcă sînt niște sclavi scoși la mezat. Da, așa e tradiția, să împodobești bradul, ca să-ți fie, astfel, casa împodobită. Însă împodobitul ăsta înseamnă să tai acel brad, adică să-i iei viața, ca să îți împodobești tu casa. Și parcă ceva e în neregulă. Adică, de ce tot ce există în lumea asta să fie folosit de om, așa, ca un moft?
”Păi știi ce, brazii ăștia sînt crescuți în plantații special pentru Crăciun, așa că oricum nu ar fi trăit ei foarte mult, că-s plantați unul lângă altul”, mi-a spus cineva, ca un fel de ”vezi, de fapt ăștia nu-s chiar brazi, ci un fel de brazi provizorii”. Și aceeași explicație apare și când e vorba despre tăiatul procului, ori a altor animale, pentru că oamenilor le e poftă de carne. Dacă oamenilor le trebuie ceva, fiindcă pot, folosesc orice le e la îndemână. Și nu se cheamă a curma viața acelui ceva, ci a folosi resursele naturale, că așa a fost lăsat. Da, dar atunci, când un urs ori un tigru ori un crocodil omoară un om, ca să-l mănânce, de ce atunci nu funcționează același pricipiu, acela de a folosi ce ai la îndemână, iar oamenii sar repede să pedepsească acel animal, omorându-l? Doar pentru că cel din vârful lanțului trofic, la un moment dat, nu e om? Însă, la urma urmei, de ce e omul atât de special, fiindcă distruge totul în jur, doar pentru a-și satisface dorințele, iar asta doar fiindcă poate?
Da, mirosul de brad e ca o gură de aer proaspăt, însă doar dacă acel aer proaspăt verde îți umple plămânii acasă la el, în natură. Da, e Crăciunul, când, ca o ironie a sorții, se sărbătorește viața prin tăiatul porcului, tăiatul brazilor și mâncatul în neștire a orice a fost cândva viu, iar acum, pentru că omului îi e foame, acel ceva cândva viu e doar ”aliment”.
…
Am trecut de zona cu brazi, umblând pe străzile orașului. ”Vă ajut cu bagajele?”, am întrebat o bătrânică care stătea zgribulită lângă două plăsoace, rezemate de picioarele ei. ”Apăi, lăsați, că mă mai odihnesc și mai merg un picuț…”, mi-a răspuns bătrânica, privindu-mă oarecum contrariată cu niște ochi mari ascunși în spatele lentilelor groase ale ochelarilor. ”Haideți că vă ajut, că e frig afară”, i-am zâmbit, apoi, după ce mi-a spus unde vrea să ajungă, am pornit amândoi într-acolo. ”1, 2, 3, la perete stai”, cam așa au fost cele câteva sute de metri până la destinație, pentru că, după o viață de muncă, inima celui aflat către capătul drumului nu mai poate așa cum a putut cândva. Am lăsat-o pe bătrânică în fața blocului, care mi-a mulțumit nu atât prin cuvinte, ci privindu-mă cu ochii ăia mari, obosiți de vreme. Și pe oamenii ăștia îi înjură unii, doar pentru că au avut curajul să nu voteze cum vor ei, cei cool și care, evident, pentru că au învățat pe de rost niște lozinci, le știu pe toate. Pe oamenii ăștia îi înjură unii, ca și cum, odată cu părul cărunt, nu mai ai dreptul la viață, nu mai ai dreptul la opinie, nu mai dreptul să alegi așa cum crezi tu. Nimicnicie cât încape în lumea asta de doi bani, plină de căcători ambulanți.
…
”Două pâini de secară, feliate, și o pungă, așa-i?”, mă întimpină, ca de fiecare dată când e în spatele tejghelei, fata care lucrează la ”La Casa”. Acolo de unde, cam o dată pe săptămână, intru să-mi cumpăr pâinea respectivă. Un om străin, dar care, pentru că m-a ținut minte, îmi zâmbește de fiecare dată, o mostră de bun-simț pe cale de dispariție. Îi răspund la fel, zâmbind, apoi îmi iau plasa cu pâinici și plec. La fel ca în ziua asta, când, cu plasa în mână, am plecat mai departe, pe străzile orașului.
Am trecut prin dreptul unei săli de jocuri, una din foarte multele apărute ca ciupercile după ploaie, niște locuri care atrag tot mai mulți oameni. Și de ce nu ar face-o? Pentru că acolo pute, iar putoarea asta le e atât de familiară zombiilor ăstora. La propriu. Și nu neapărat a fum de țigară ori a băutură. Acolo pute a nimicnicie, iar când treci pe lângă chiorchinele uman din fața ușilor, râgâituri, scuipături, scărpinături, înjurături și un limbaj greu de tradus umplu aerul de parcă omenirea ar fi intrat deja în putrefacție. Și, dacă e să privești în jur, să privești dincolo de lozinci și clișee, dincolo de fațada colorată a ”progresului social”, chiar așa și e. Partea aia nematerială a umanității e în putrefacție, e moartă demult.
”Dacă ar fi să depindă de tine dacă să salvezi omenirea de la a nu mai fi, ai face-o?”, mi-a trecut prin cap, după ce am rămas, din nou, de unul singur pe străzi. Nu mi-am răspuns la întrebare. Și nu fiindcă n-aș ști răspunsul, ci pentru că o altă întrebare a apărut atât de aievea și de clar, încât m-am întors și m-am uitat în jur, să văd cine a pus întrebarea: ”Ei, cum e să simți?”
Ultima fraza m-a făcut să mă infior…