Mă uit cu jind pe fereastră, către Meseș, către lumea de dincolo de pereții casei. Și, deși știu răspunsul, n-am cum să nu mă întreb: ”De ce nu-s acolo, în natură?”. Răspunsul vine repede, când privirea îmi cade pe străzile pustii, o ”pustietate” care a devenit ”normalitate” mult mai repede decât m-aș fi așteptat.
Din bucătărie, de pe geam, se văd două turle de biserică, și îmi sunt atât de familiare, încât rareori mi se oprește privirea asupra lor. Acum, în vremurile ăstea, când orașul pare pustiu, nu știu, turlele ăstea sunt mai vizibile ca oricând. Și nu din motive religioase. Ci, mai degrabă, par niște antene care transmit mesaje subliminale: o să fie bine, o să fie bine. o să fie bine…
Oamenii s-au adaptat la viața din timpul pandemiei, unii păstrând distanța, de teama infecției cu noul coronavirus, alții, dimpotrivă, trăind la fel ca până acum, făcându-și loc printre ceilalți așa cum au făcut-o dintotdeauna: dând din coate. Pe ăștia din urmă îi recunoști ușor, de altfel, limbajul trupului, unul arogant, fiind atât de evident, încât îi vezi de la depărtare. Nu pe stradă, că pe stradă, acum, că sunt vizibili (asta însemnând că pot să fie luați la întrebări de poliție ori jandarmi), se ascund. În schimb, când ajung în magazin, tupeul jegos, lipsa totală a bunului-simț, sunt folosite pe post de ”bă, îmi spui tu mie ce să fac? Io fac ce vreau io, că de aia-s așa de tare, bro, că fac ce vreau io!”.
M-am întâlnit cu vreo trei dintr-ăștia în magazin, seara, atunci cînd am fost după cumpărăturile pe care le fac o dată la vreo două-trei zile.
I-am văzut dinainte să intru în magazin, prin geamurile mari, cum își dădeau importanță, așa cum, probabil… de fapt, sigur, o făceau și dincolo, în străinătate. De unde știu că ăștia sunt din cei veniți din alte țări? E ușor să-i recunoști, ba chiar foarte, după felul arogant în care te privesc, ca și cum să treci granița te face, brusc, un fel de superman. E drept, atitudinea asta le-a și fost alimentată de multele ploconeli politice, ca și cum cei din străinătate ar fi români de rang superior, iar cei rămași aici, de rang inferior.
Mi-am pus masca și am intrat în magazin. Handralăii au dispărut înainte să ajung eu la casă, poate și din cauză că în magazin și-au făcut apariția niște polițiști locali, care păreau că au fost informați de prezența lor. Și nu neapărat de prezența lor, ci de atitudinea de care dădeau dovadă.
Cu lista în mână, am dat o raită printre rafturi, umplând, încet, coșul mic pe care-l luasem cu mine. Ultima oară am pus în coș o sticlă cu balsam de rufe, care, tot învârtindu-mă printre rafturi, a căzut, capacul spărgându-se și vărsându-se un sfert din conținutul sticlei, lucru care a înmiresmat plăcut magazinul. Am luat coșul de cumărături, sticla cu balsamul de rufe, atât cât mai era, și m-am oprit la casă.
– Știți, am scăpat sticla și s-a vărsat conținutul lângă rafturi. Îmi cer scuze, dar am zis că mai bine vă zic, deși, să știți, acum miroase frumos acolo, i-am spus femeii, încercând să îndulcesc cu o glumă boroboața făcută.
– Vai, dar nu-i nimic, mă duc imediat și șterg. Nu vă faceți probleme, că oricum trebuia să spălăm.
Femeia avea un ton cald, lipsit de orice fel de reproș, deși era la sfârșitul programului, un program care înseamnă să stea în picioare, cu masca pe față, servindu-i pe toți cei ajunși acolo, iar asta, în zilele ăsta când fiecare încearcă să se pună, oarecum, la adăpost, să nu intre în contact cu ceilalți, e mare lucru. Ele, vânzătoarele, la fel ca personalul medical, polițiștii, jandarmii, șoferii de TIR, sunt în linia întâi. Însă puțini își dau seama de asta.
Am ieșit din magazin încercând să nu bălăngăn prea tare plasa cu cumpărături, să nu se verse balsamul și mai tare. Și am reușit asta. Până am ajuns aproape de bloc, când plasa, cu un pocnet sec, s-a rupt, iar cumpărăturile s-au înșirat pe jos. Culmea, sticla cu balsam a picat în picioare.
