Pulsul orașului: Întrebări. De la o farmacie la alta. Doi lei

“Mami, mamiiii, de ce are părul mare?”, întreabă o fetiță de vreo 6 ani, privindu-mă contrariată. Mama se face că nu aude. “Mami, mamiii, da’ de ce are părul mare?”, nu se lasă fetița. Mama, dar, deja, și cealaltă femeie prezentă în încăpere, se făceau că plouă, încercând să nu-i răspundă fetiței, cel puțin nu cu bărbatul acela cu păr mare de față. “Mami, mamii, de ce are părul mare?” Am plecat înainte să înceapă să plouă pentru cele două femei, deja vizibil încurcate.

Totuși, de unde mirarea asta a prejudecată la vârste atât de mici, adică ce e atât de nelalocul lui să ai părul mare, bărbat fiind? Adică de ce părul mare trezește atâta mirare și nedumerire? Să fie niște reminiscențe sociale de demult, atunci când cei cu părul mare erau arătați cu degetul de acei “dragi tovarăși”, reminiscențe sociale de care femeia, mama, nu s-a putut dezbăra, ba, mai mult, le-a transmis, voit sau nu, și odraslei? Și, totuși, de ce părul mare creează atâtea semne de întrebare? Nu chelia lucioasă, nu frezele umflate la greu cu gel, nu pieptănatul din 5 în 5 minute și statul cu curul pe scaun la frizerie juma’ de zi. Nu. Părul mare. Oricum, răspunsul e unul singur: “fiindcă așa vreau eu.”

…..

Odată cu vârsta a treia, intri, de nevoie, în cercul vicios al medicamentelor. E drept, medicamentul, în caz de urgență, poate să-ți salveze viața. Dar, de cele mai multe ori, efectele secundare ale acestora sînt periculoase și de lungă durată, un medicament trăgând, după ele, legat de firul nevăzut al efectelor secundare, alt medicament. Și alt medicament. Și, medicament după medicament, efect secundar după efect secundar, cercul ăsta vicios al medicamentelor te prinde și nu mai poți să ieși de acolo. Adică poți, dar doar dacă ești dispus să-ți asumi niște riscuri. La vârsta a treia, însă, sătul de toate problemele medicale pe care le ai, parcă nu-ți mai vine să-ți asumi niciun risc. Și atunci tot ce poți să faci e să alegi, dintre multele medicamente de pe piață, pe cel care are prospectul cel mai scurt, semn că efectele secundare sînt puține și că are cât de cât efectul scontat.

Am luat rețetele părinților, mulți bani, bir pentru cercul vicios medicamentos pe o perioadă de două luni, apoi am luat calea farmaciilor. Cel mai greu de găsit a fost un medicament anticoagulant, care, a naibii, e și foarte scump, adică în jur de 340 de lei, lunar. Am ajuns pe bulevard. Nu l-am găsit. La farmacia de lângă Colegiul API, nici acolo. M-am întors în centrul orașului, la Galerii. Am intrat în farmacie și am întrebat: “Aveți…” Farmacista, tânără, mă privește și îmi spune că nu are, dar poate îl au colegele ei de la farmacia din Dumbrava, de lângă spital. Apoi, mă întreabă de card, nu cel oferit de farmacie, ci altul, cel care face diferența, atunci când vorbim de preț. “N-am, am încercat la medici, dar n-am reușit să fac rost”. Și atunci, farmacista, într-o pornire mai rar întâlnită în societatea românească, întinde, fără să cer, o mână de ajutor. Simplu. Un gest firesc, dar atât de rar întâlnit. A întrebat, a cerut și a rezolvat, cel puțin pe moment. Iar toate astea zâmbindu-mi.

Ajung la farmacia din Dumbrava. Intru, apoi spun ce și cum. Farmacista mă servește, apoi mă întreabă dacă, pentru lunile viitoare, am card. “N-am.” Și, pentru a doua oară azi, fără să cer, mi s-a întins o mână de ajutor. Ba, mai mult, văzând că nu era coadă în spatele meu, am întrebat despre medicament. Și, preț de câteva minute, am primit răspusuri la întrebări. Simplu, zâmbind, ca de la om la om. Am trecut într-o lume paralelă și nu știu eu?

După ce am umblat o oră și ceva prin oraș, am găsit ceea ce am căutat. Ba chiar mai mult. Am găsit acel ceva care este, din păcate, pe cale de dispariție – omenie.

…..

“Domn’șor, hai să iei niște verdeață, că-i proaspătă, io am cules-o de la mine din grădină…”, mă îndeamnă o femeie mai în vârstă, de la țară, în centru, la piață. “Tanti, aș lua, dar acuma n-am nevoie. Și nu mai am nici bani, că i-am dat pe medicamente.” “Api, domn’șor, așe-i, că banii se duc pe medicamente și la mine. Că grea-i bătrânețea… Api, mai am astea două legături. Doi lei. Atâta costă. Api m-oi duce și io acasă.”

Am căutat prin buzunare și prin geanta de pe umăr. Am găsit doi lei. I-am dat femeii, să poată să plece acasă. Doi lei. Pentru ăia doi lei, biata femeie se tot învârtea prin piață, că loc la masă, de unde, că ăla costă. Și, cine știe, poate pentru ea ăia doi lei însemna că astăzi o să-și poată lua pâine. Ori o să-i pună laolaltă cu alți bani și o să-i dea pe medicamente.

Am plecat către casă. Într-o mână, plasa cu medicamente. În cealaltă, legăturile de verdeață. În urma mea, femeia, bucuroasă că a vândut verdeața, cu cei doi lei în buzunar, a plecat și ea. Și mâine e o zi.