”Tanti Erji, tanti Erji! Iulia nu vrea să recunoască… adică, tanti Erji, Iulia nu știe să recunoască. Că ea-i de vină, nu eu…”, și-a început ”pledoaria” o fetiță, în timp ce venea în fugă de pe cealaltă parte a drumului, acolo unde își găsise ceva de joacă. Tanti Erji, o doamnă mai în vârstă, care până atunci stătuse de povești cu o altă persoană, s-a întors către fetiță și a clătinat ușor din cap. Apoi, până să mai apuce să spună ceva, Iulia, fetița pârâtă, a venit și ea, într-un suflet, alergând așa cum numai copiii știu să alerge, cu mâinile fluturând ca niște aripi, cu privirea țintă la femeia în vârstă: ”Tanti Erji, tanti Erji, nu-i adevărat că-s de vină. Și nu-i adevărat că nu știu să recunosc. Eu recunosc, să știi tanti Erji, că eu știu să recunosc.”
Nu ai fi avut cum să nu le privești cu drag pe copilele acelea care se confesau cu ochii mari, fără să clipească, ca și cum așa adevărul s-ar putea citi cel mai bine, iar spusele lor ar fi întărite de privirea senină și fără ascunzișuri.
Tanti Erji le-a privit pe amândouă, apoi s-a aplecat asupra lor și le-a spus ușor, fără urmă de dojană, ci doar cu drag: ”Vai, dar nu-i voie, voi, două fetițe așa de cuminți și frumoase, să vă pârâți una pe alta. Nu-i frumos. Niciuna nu-i de vină, v-ați jucat frumos până acuma, una cu alta, de ce nu vă luați voi două de mânuță și să vă împăcați? Hai, să mergem noi împreună și să ne împăcăm…”
Atât a fost de ajuns pentru cele două copile. Niște vorbe calde venite de la tanti Erji, și toate celelalte au fost date uitării. Și mă gândesc, oare cum ar fi dacă ar exista o tanti Erji universală, care doar prin simpla ei prezență și vorbele împăciutoare să-i facă pe oameni să nu se mai privească cu ură doar pentru că nu-s la fel? Da, spre deosebire de cele două copile, cei mari nu doar că nu sînt sinceri, atunci când au ceva de spus, dar nici nu te privesc cu ochii larg deschiși, să se vadă că nu au nimic de ascuns. La ei, cei mari, totul, aproape totul, e o piesă de teatru, iar ei joacă un rol care să dea bine pentru ei și ai lor și care să îi ajute să își atingă scopul, un rol din interes în care ei, cei care acuză, sînt întotdeauna ”cei buni”, iar ceilalți, implicit, ”cei răi”. Totuși, dacă ar exista o tanti Erji universală, ar asculta careva ce are de spus? Ar lăsa orgolii și interese la o parte, doar de dragul ei, pentru că așa a spus tanti Erji, încercând să-i facă să se împace? De fapt, mai există vreo șansă ca oamenii să nu se mai urască unii pe alții? Nici nu știu dacă o tanti Erji ar putea să mai facă ceva cu lumea asta care, paradoxal, iubește ura. Și chiar dacă ar exista și ar fi evident și de toți știut și recunoscut că povața ei e una dreaptă, nu cred că ar fi careva dispus să o asculte. Ura, doar pentru că e proprietate personală, primează în fața oricărui alt sentiment.
Poate că e mai bine să nici nu existe o tanti Erji pentru oamenii mari.
*******************
La Urgență, la miezul nopții, am ajuns pentru că o căpușă și-a înfipt capul în piciorul meu, și oricât am încercat să o amețesc ori să o scot, fără a avea ustensila potrivită, n-am putut. Așa că m-am dus la Urgență, nu fără niscaiva strângeri de inimă, nu de alta, dar dacă dai peste cine nu trebuie (și se poate întâmpla asta), nu că nu te bagă în seamă, dar ești privit cu nepăsare, ba chiar cu ciudă că ai ajuns acolo, ca și cum ai fi acolo în vacanță, nu pentru că ai nevoie se asistență medicală (e drept, o căpușă înfiptă în picior e un fleac. Totuși…).
M-am liniștit repede. Asistentele de gardă au fost așa cum îți dorești să fie, atunci când ai nevoie de ele: amabile, săritoare, cu voce caldă, arătându-ți că le pasă. Ba chiar și asistenta venită cu ambulanța, văzându-mă stând acolo, stingher oarecum, s-a apropiat și m-a întrebat ce și cum, apoi, după ce i-am arătat despre ce e vorba, a spus: ”Da, e căpușă. Dar nu-i nimic, stai liniștit, o să te preia colegele imediat, numai să termine cu cei care au venit înaintea ta”.
După ceva timp, o asistentă blondă mă strigă pe nume, așa că mă iau după ea, în sala de tratamente. A fost mai mult decât amabilă, mi-a răspuns la toate întrebările legate de cum se poate scoate o căpușă (ca să nu mai ajung acolo pentru atâta lucru), mi-a spus ce să fac în continuare, și toate astea calm, cu voce blândă, deși e greu să-ți păstrezi starea asta de spirit când ai de-a face cu tot felul de pacienți și cazuri. Adică suferința, boala, accidentele nu-s ceva care să-ți inducă o stare de bine.
Când să plec, mi-a adus hârtiile în care scria ce și cum și mi le-a înmânat cu aceeași mină caldă. Și m-am simțit bine. Nu pentru că acea amabilitate mi-a fost adresată, ci pentru în lumea asta în care ”a nu-ți păsa” e la modă și chiar considerată una dintre valorile ”cool”, definitorii pentru omul modern, altruismul și compasiunea încă mai există.
