Pulsul orașului: Țara asta-i de vină. Durerea în cot a unor doctori. O mostră de bărbăție

“Dom’le, păi de ce ai parcat ca un nesimțit? Acuma io cum să ies d-aci?” “Ce vrei, dom’le, era altu’ parcat care nu mi-o lăsat loc numa’ aci. Ce vrei, să nu parchez?” “Păi, bă, și io cum să ies d-aci, să-mi rup mașina?” “Dom’le, ce tot vrei? Nu io-s de vină c-am parcat așa. Țara asta-i de vină.”

Și poate cei doi bărbați s-ar mai fi certat, acompaniați, deja, de încă alți câțiva, martori la toată scena asta, dacă cel cu parcatul aiurea n-ar fi pomenit de țara care e de vină, moment în care toate vocile parcă au amuțit. Și cei doi implicați direct și cei care comentau toată scena asta. Apoi, ca și cum atunci s-ar fi întâlnit, au început să dea din cap, a aprobare, și să-și dea cu părerea de ce țara asta e de vină.

Am căscat ochii mari, asistând, fără voie, la toată treaba asta. Sigur ceva e în neregulă cu oamenii de aici, de pe plaiurile ăstea mioritice. Cum naiba să dai vina pe țară fiindcă ai parcat aiurea, tu, ăla de la volan? Și cum naiba să uiți, brusc, ce ai spus cu câteva secunde înainte, ba, mai mult, să nu-ți mai pese de ceea ce tocmai ai spus, doar pentru că “țara asta-i de vină”? Clar, ceva e în neregulă, ceva ce, de 25 de ani încoace, parcă a spălat creierele românilor, a foarte multora dintre ei. Păi țara nu e o persoană fizică, căreia să-i poți face un dosar cu care să-i dai în cap, că așa vrei tu, nici pe care s-o manipulezi în funcție de interesele cuiva. Țara ești tu, și tu, și tu… Țara asta sîntem noi, ăștia care mai sîntem aici. Atâta doar că, în mentalul colectiv, “grație” unei manipulări murdare a aproape tot ceea ce înseamnă informație, și-a făcut loc ideea că tu, individul, nu ești niciodată de vină, indiferent ce s-ar întâmpla. Fiindcă, uite, țara asta-i de vină, corupția, politicienii, oamenii de afaceri, niciodată tu. Plus că, așa, când țara poate să ia forma oricui ai vrea, oricui ar sta în calea sistemului, e mult mai ușor de condus.E de ajuns să arunci în media un nume, și gata. Nu mai contează că ai parcat ca un bou, nu mai contează că tocmai îl înjurai pe ăla de ți-a tăiat calea. Ca la un semnal al unui mesaj subliminal, dintr-odată, țara e de vină.

…..

“Știți când are programare la medic, la diabet? În octombrie!”

Nici nu mai știi ce să spui când auzi asemenea lucruri, și nu o dată, izolat, ci des, semn că asta-i normalitatea pentru unii care, pentru că au o diplomă, se numesc doctori. Cum să-i faci programare unuia care are diabet (poate în stadiu avansat) peste aproape șase luni? Păi bolnavul are timp să aștepte șase luni fără să urmeze un tratament adecvat, doar pentru că tu, medicul, ești ocupat? Nu-ți pui problema că s-ar putea să fie prea târziu pentru bolnavul respectiv? Ori nici măcar nu te interesează? Păi, tu, purtător de halat alb sanitar, dacă tot ai depus un jurământ, cândva, cum că cel mai important lucuru pentru tine e să faci bine, să vindeci, fă-o. Chiar dacă asta înseamnă să trimiți bolnavul la alt doctor, că mai sînt și alții, care poate nu-s așa de ocupați. Asta dacă nu cumva, pentru tine, doctorul, pacientul nu e altceva decât un simplu număr, care dă bine la remunerare, un număr care, nu-i așa, cine e el să conteze?

…..

I-am văzut traversând strada. El, un cadru militar, îmbrăcat în uniformă, mergând încet, uitându-se atent la mașinile care se apropiau de trecerea de pietoni. Ea, o bătrânică îmbrăcată în haine negre, cu părul alb, ținându-se de brațul militarului, bucuroasă că e ajutată să treacă strada, în siguranță, că la cum se conduce, vai de mama ei siguranță rutieră.

Când au ajuns pe trotuar, bătrânica, privindu-l cu drag, i-a mulțumit militarului, apoi și-a văzut, încet-încet, de drumul ei.

Vezi, asta e o dovadă de bărbăție. Adică, da, bărbăția e percepută ca un rezultat al unei acțiuni în care testosteronul face legea. Un fel de ăla mai tare îl bate pe ăla mai slab. Însă, a fi bărbat, cel puțin așa, la modul ideal, înseamnă a-l apăra ori a-l ajuta pe cel mai slab, tocmai pentru că tu, fiind puternic, poți face asta. Bărbăția nu înseamnă să-ți umfli mușchii la sală, apoi să ți-i afișezi, vara, mândru de marea ta realizare, umblând, aproape în reluare, ca să fii văzut de cât mai multe femele, care, desigur, impresionate, or să cadă pe spate la un simplu gest. Și nici nu înseamnă să dai cu pumnul în stânga și dreapta, nici să apeși pedala de accelerație la maximum, bucuros că mașina ta poate mai mult decât a altuia. Și nici nu înseamnă să urli ca apucatul, înjurând în gura mare, semn că tu, oriunde ai fi, ești “cel mai tare, frate!” Și nici să stai cu portmoneul la vedere.

Să-l aperi pe cel mai slab, să-l ajuți pe cel care are nevoie, chiar dacă asta înseamnă să ajuți pe cineva să ajungă pe cealaltă parte a străzii, asta e o dovadă de bărbăție. La fel ca acel militar care, cândva, a ajutat o bătrânică să treacă strada.