Pulsul orașului: Ținând cu grijă de mână o infirmieră. Disperarea cerșetorului. Surogat de potență – să meargă mașina tare

Trăim vremuri în care bătrânii, pensionarii sunt înjurați, arătați cu degetul, ridiculizați, ura fiind declarată fățiș de cei acum tineri, care declară nici mai mult, nici mai puțin că pensionarii ar trebui să dispară, ca să aibă ei loc să-și arate pumnii. Ca și cum, după o anumită vârstă, nu mai ai niciun drept în societatea contemporană. Acuma, că ăștia cu ura la purtător nu își dau seama că, de fapt, se înjură implicit și pe ei, cei ce vor fi, la rândul lor, bătrâni, pensionari, ține de mica lor scăpare neuronală, pe care, cu emfază, o numesc evoluție, lume nouă, progres.

De ce se întâmplă asta? De aia, fiindcă e la modă.

Modă – obicei, deprindere colectivă, specifică la un moment dat unui mediu social, preferință generalizată la un moment dat privind îmbrăcămintea, ținuta, comportarea, actual… Cine stabilește moda asta socială (unii ar numi-o manipulare)? Factori sunt mulți, în special cei care au de câștigat din asta, însă toate, într-un fel sau altul, au legătură cu auzul: ”Să auzim de bine!”

Mi-au trecut toate astea prin minte stând la coadă, să plătesc pentru cineva cotizația la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor, privindu-i pe cei de acolo buchisind sumele din carnețul de membru: le ajunge, nu le ajunge? Și nu e vorba de cine știe ce sume, cotizația începe de la vreo 7 lei lunar, iar împrumuturile pe care le pot primi, și pe care, mai apoi, și le trag cu greu din pensie, sunt în jurul a câteva sute de lei. Adică atâta cât cheltuie înjurătorii de profesie la o băută, la club, într-o singură seară.

Le-am ținut partea, atunci și acolo (și o să le țin întotdeauna), așa cum le-am ținut-o și la spital, unde am ajuns ca și însoțitor, atunci când pe holul din fața cabinetului medical și-a făcut apariția o femeie în vârstă. De ce mi-a atras atenția? Nu pentru etatea ei, fiindcă aproape la orice cabinet medical, cei mai mulți care așteaptă, cu speranța că domn’ doctor o să-i facă bine, sunt persoane în vârstă. Femeia asta, îmbrăcată într-un halat, pe care și l-a strâns în jurul ei, cum a putut, cu un batic pe cap, o ținea de mână pe infirmiera care era cu ea cu atâta grijă, să nu cumva să se piardă de ea, că n-am avut cum să rămân nepăsător. Nici față de grija ei, să nu se piardă, nici față de grija cu care, la rândul ei, infirmiera tânără o ținea de mână, spunându-i, din când în când: ”Încetuc, tanti, încetuc…”

Trăim într-o lume în care cultul urii e la cote maxime. Pentru că e la modă.

***************

Când naiba am ajuns nenea? Femeia care se ținea scai de mine, fluturându-mi o foaie verde, îmi tot spunea, repetând aceeași frază: ”Îmi dai nenea? Fă-ți pomană și ia-i la copilu’ aista medicamentele aistea de pe rețetă. Îmi dai nenea? Că ți-a da Dumnezo…”

O parte din mine i-ar fi dat, dar nu aveam bani la mine, decât ceva mărunțiș, care sigur nu ar fi fost de ajuns să-i cumpăr medicamentele. O parte din mine era iritată de încăpățânarea cu care se ținea de mine, cerându-mi ceva ce nu aveam, dar partea asta era în minoritate, așa că a dispărut repede. I-aș fi luat medicamentele pe care tot zicea că-s pentru copil, nu de alta, dar disperarea cu care se ținea de mine, la fel cum a făcut-o și cu alți trecători, era disperarea unei mame. Romă, țigancă, tot mamă era. Și mi-a fost greu să merg mai departe, și mă tot întrebam: ”Sigur nu am atâția bani la mine? Săraca. Cum să o lași să fugă după tine și să nu o ajuți? N-am. Cinci, șase, șapte lei, mai mult nu am…”

Sunt momente când mă enervează că nu-mi plac banii, și, ca atare, nu mi-am bătut niciodată capul ”să fac bani”. Momentele ăstea sunt cele în care nu pot să ajut. Și nu mă interesează că ajutorul ăsta i l-aș da unui cerșetor, chiar deloc. Până la urmă, nu contează cine e în spatele mâinii întinse după ajutor. A-l ajuta pe cel aflat la nevoie ar trebui să fie normalitatea de zi cu zi. Nu e. Nu are loc de ură. Și de derulatul știrilor omniprezente, care umplu, într-o goană descreierată după trafic, toate grupurile din rețelele de socializare și, deci, smartphone-ul: Accident grav! Șocant! Groază! Viol! Clic aici! Morți și răniți!

Cum naiba să mai existe timp și pentru altceva?

*************

Potență – putere, forță, tărie, posibilitate de dezvoltare. Asta e explicația din dex a cuvântului.

În realitate, potența contemporană românească se traduce altfel: să meargă mașina tare și să fie câinele rău. Și e de înțeles. Uită-te la formele de viață, cele de sex masculin, care, de foarte multe ori, nici nu știi dacă-s de sex masculin sau nu, colanții, frezele pline de gel, ba chiar machiajul fiind apanajul multora dintre cei purtători de organ de sex masculin. E adevărat, mulți își încordează mușchii umflați la greu cu steroizi, dar tot degeaba, pizdificarea  (iertată fie-mi enunțarea) e completă. Singurul lucru care îi face oarecum diferiți de femei sunt cuvintele care, din două în două, se referă la ceea ce ar vrea să aibă la superlativ, dar e doar o idee, și anume organul sexual masculin.

Pe ăștia, mai nou, că iar e vorba de modă, îi găsești noaptea prin parcări. Nu, nu făcând cine știe ce exerciții fizice ori discutând despre orice altceva care să nu înceapă cu ”p” și să se termine cu ”ulă”. Se adună ciorchine prin parcări ca să-și tureze mașinile, ori, dacă e zăpadă, să facă niște drifturi. Mă rog, niște încercări penibile, că degeaba se uită la filmele cu așa ceva, crezând că despre ei e vorba în acele filme, ce fac ei seamănă mai mult cu niște piedici automobilistice. De ce fac asta? La fel cum se întâmplă în cazul depășirilor fără sens, prin toate părțile: un fel de căutare a potenței. Atâta tot că, atunci când cauți potența, înseamnă că duci lipsă de așa ceva.

E o lume în care fiecare declară sus și tare că e ”cel mai cel”, însă realitatea diferă atât de mult de lumea virtuală a rețelelor de socializare. Așa că, instinctiv, oamenii aleg să nu trăiască, ci doar să mimeze asta. Și nu e deloc de mirare. E o lume superficială, în care valorile au fost înlocuite cu mentalitatea de turmă. O lume impotentă, lipsită de spirit și spiritualitate. O lume goală, în care se vorbește de apocalipsa ce va să vină, prin filmele cu eroi cu mușchi. Însă apocalipsa e de mult aici. Sfârșitul lumii își servește, deja, micul dejun:  vanitatea umană.