Ce poți să faci atunci când vezi că în lumea de lângă tine cineva suferă? Și, dacă faci ceva, de unde ști că faci bine? Și, de fapt, ce înseamnă binele?
Chiar dacă Zalăul nu e un oraș mare, și, ca atare, distanțele dintr-un punct în altul sunt relativ mici, totuși, 6 kilometri înseamnă o oră de mers pe jos. Atâta măsoară distanța din centrul orașului, acolo unde locuiesc, și Kaufland (dus-întors), acolo unde mă duc cât de rar pot, și numai dacă doar acolo găsesc ceea ce caut să cumpăr. Altfel, evit magazinele mari. Mi se par atât de reci, iar vânzoleala atât de ”neprimitoare”, încât nici măcar nu există pentru mine. Doar atunci când, la fel ca în cazul ăsta, doar acolo găsesc ceea ce îmi doresc – prăjitură ”înghețată falsă”. În celălalt loc unde mai pot găsi așa ceva, s-au terminat, că le aduc cu țârâita. Pofta fiind prea mare să-i fac față, cu toată groaza, m-am dus, pe jos, la Kaufland.
În general, atunci când sunt în oraș, nu prea văd ori aud în jurul meu, fiindcă îmi iau lumea cu mine, iar lumea mea e, fără doar și poate, mult mai frumoasă decât lumea din jur. Totuși, uneori mă rup de lumea mea, atunci când ceva ori cineva îmi atrage atenția. De data asta a fost o fetiță de vreo 7, 8 ani, care, plângând cu hohote, alerga cât o țineau picioarele, ținând în brațe un alt copil, mai mic, nu cred să fi avut mai mult de un an și jumătate. Imaginea asta m-a șocat. Nu neapărat imaginea fetiței fugind, plângând în hohote, ci frica de pe fața ei. O frică care nu era neapărat izvorâtă din grija față de sine, ci din grija față de copilul și mai mic pe care îl ținea strâns în brațe. Iar frica, groaza întipărită pe fața ei m-a oprit în loc. Am privit în jurul meu. Un bărbat, dintr-o clasă socială așezată, cu sau fără voie, la marginea societății, împingând un cărucior, îi striga ceva în gura mare fetiței care, între timp, se oprise din alergat. N-am înțeles ce, limba romă e o necunoscută pentru mine. Fetița, auzindu-l pe omul ăsta, probabil tatăl ei, strigând, și-a reluat fuga, o fugă cu opriri scurte, opriri în care îl strângea pe copilul din brațele ei strâns, legănându-l. Apoi, când distanța dintre ei, cei doi copii, și tatăl lor a părut una sigură, s-a oprit.
Am rămas în cumpănă: ce să fac? Adică, răspunsul era evident pentru mine, trebuia să opresc frica să se mai hrănească din fetița plângând în hohote. Însă, am mai trecut prin situații din ăstea, când un bărbat (mă rog, un mascul, pentru că ăștia nu-s bărbați, ci niște maimuțe mai puțin păroase), folosindu-și forța brută, făcea o femeie să sufere. Și de fiecare dată am intervenit, m-am băgat între cei implicați, chiar dacă, de câteva ori, violența masculului s-a îndreptat împotriva mea. Atâta tot că, pregătit fiind, l-am pus repede la punct. Și, pentru că, pe moment, femeia a reușit să se îndepărteze, punându-se, astfel, la adăpost, părea că situația și-a găsit o rezolvare. Însă, nu o dată, după ce mi-am văzut de drum, privind în urmă am văzut că femeia, care își aștepta bărbatul (de ce să facă asta?), era din nou ținta violenței masculului. Și părea că n-am făcut altceva decât să-i mai dau un motiv dobitocului să o lovească. Și de fiecare dată m-am întrebat: dacă, în loc să fac bine, fac rău? Însă, totuși, cum să treci nepăsător, când vezi că cineva suferă? Adică, da, în lumea asta ”care evoluează” în ritm alert, singura reacție a oamenilor, atunci când văd așa ceva, e să scoată telefoanele din buzunar și să filmeze scena, bucuroși că au ce posta pe facebook. O nepăsare amestecată cu îndobitocirea, numită ”evoluție socială”. Însă unii refuză să ”evolueze”.
Am vrut să zic ceva, dar n-a mai fost nevoie. L-am privit direct pe bărbatul ăla. Și cred că i-am spus mai mult decât ar fi putut să o facă cuvintele. S-a oprit din strigat. Și am rămas acolo, tăcut, întorcându-mi privirea către fetiță. Mi-a întâlnit privirea și s-a oprit din plâns. Continua să-l legene pe copilul din brațele ei, dar, de data asta, cu speranță. Poate că nu mai trebuie să fugă, acum, că tatăl ei s-a liniștit și nu o mai amenință. Și așa, parcă desprinzându-ne din tabloul orașului, am rămas nemișcați vreun minut. Apoi, pentru că bărbatul s-a liniștit, iar fetița nu mai plângea, mi-am văzut de drum.
………………
Am intrat în magazinul mare și rece, și m-am dus direct la cofetărie. M-am oprit în fața vitrinei, privind prăjiturile de parcă aș fi putut să le mănânc cu privirea.
”Da. Ce-ați dori?”, m-a întrebat femeia de după tejghea, zâmbindu-mi larg. ”Patru înghețate false, vă rog, la pachet”. Probabil că, deja, ochii îmi străluceau, cu gândul la prăjiturile gustoase, pentru că zâmbetul femeii i s-a întins pe toată fața, atunci când mi-a dat pachetul și mi-a spus cald: ”Poftă mare!”
Întotdeauna mi se întâmplă așa. Văd ceva ce-mi place, și vreau tot. Chiar dacă m-aș sătura cu o prăjitură, le vreau pe toate.
…………………
Cu pachetul în mână, m-am îndreptat către casă. Apoi, după câteva minute, m-am întâlnit, din nou, cu fetița ținând în brațe un copil și bărbatul care împingea un cărucior. Când am ajuns în dreptul lor, i-am privit. Bărbatul mi-a întâlnit privirea. M-a salutat dând ușor din cap. Fetița, mergând în fața lui, îl legăna și acum pe copilul pe care-l ținea în brațe. Dar, de data asta, zâmbind. Un zâmbet care vorbește despre poveștile unei lumi puse la colț, o lume în care șansa la o viață demnă e doar o chestiune de noroc: dacă nu azi, poate mâine; dacă nu mâine, poate în altă zi; dacă nu în altă zi, poate în altă viață.
