Pulsul oraşului: Un doctor cu doză de optimism. Fuste colorate. Aripi frânte

Profesionalismul, atunci când vorbești de un cadru medical, înseamnă foarte mult, pentru că de asta depinde corectitudinea diagnosticului și, pe urmă, a tratamentului. Însă, pe lângă asta, e nevoie de un factor, de o calitate, de o însușire pe care, din păcate, nu o au prea mulți dintre cei care se numesc doctori – se numește omenie. Și, de asta, atunci când vezi un doctor care, pe lângă faptul că știe cu ce se mănâncă medicina, mai poate fi numit ”uite, ăsta-i om bun”, nu ai cum să nu apreciezi asta. De ce? Fiindcă pentru cel aflat pe patul de spital, a fi om, a-i arăta că îți pasă, înseamnă enorm, degeaba ești un bun profesionist, dacă treci în viteză la ora de vizită, numărând bolnavii ca dosarele (iar asta, probabil,de multe ori, e un defect profesional, ca urmare a rutinei). Un semn cum că ești acolo pentru el, că îți pasă și că o să-l ajuți să se facă bine înseamnă, de multe ori, mai mult decât corectitudinea ori eficacitatea tratamentului în sine.

Doctorul Găvriluț, medic primar pneumolog la spitalul din Zalău, e unul din cei cărora le poți spune că le pasă de cei aflați la nevoie în spital. Ba, mai mult, un lucru pe care nu îl întâlnești prea rar, e un doctor care, atunci când vede că e nevoie, te tratează și cu altceva decât cu medicamente, cu acel ”ceva” care face, de multe ori, diferența.

A intrat în salon pentru a doua oară, de când e de gardă, și, de data asta, nu pentru a vedea dacă bolnava și-a luat medicamentele, ci, fiindcă starea pacientei nu era tocmai bună, pentru a-i duce o doză de optimism.

”Ce mai faceți, tanti, sînteți bine? Am venit să vă aduc o doză de optimism. Știți ce? Viața e un dar, și trebuie prețuită. O să vă faceți bine”. Apoi a zâmbit și a plecat, iar starea pacientei s-a schimbat, chiar și pentru moment, în bine. Pentru că doctorul i-a arătat că îi pasă.

Din păcate, astfel de comportament e rar în spitale. Adică, da, am mai întâlnit medici care să dea dovadă de omenie, și de fiecare dată am scris despre ei, dar, din păcate, pentru cei mai mulți ești doar un nume pe fișa medicală, și atât. Și, atunci, cum să nu apreciezi un doctor ca și Găvriluț, care vine în salonul de spital să-ți aducă o doză de optimism?

…..

”Chă, da-ți-ar Dumnezo noroc, să nu te deochi la păru’ ala fain din cap, îmi dai 1 leu?”

N-am apucat să-i zic ceva țigăncușei îmbrăcată cu niște fuste colorate puse una peste alta și care îmi cerea 1 leu, că un bărbat de lângă mine a repezit-o: ”Lasă cerșitul, pu-ne mâna și fă ceva, du-te la muncă!”, apoi și-a văzut de drumul lui.

”Chă, băiatu’, d-apoi cine mă ia pă mine la lucru, ha? Chă mă vede că-s țigancă și mă gonește”, îmi spune femeia, întorcându-și privirea către mine, ca și cum eu de aia eram acolo, un fel de paratrăsnet social. ”D-apoi  io am vrut să fiu țigancă? Așe-i, băiatu?”

Am dat din cap că da, ce să-i fi zis țigăncușei? Avea dreptate. Nu ea a ales viața asta, s-a născut așa, iar viața a așezat-o, din păcate, la marginea societății.

…..

Am auzit un poc, ca și cum cineva ar fi aruncat ceva de pe bloc. M-am uitat să văd ce era. Un pui de pasăre stătea nemișcat pe trotuar, cu gâtul frânt, după ce a căzut de pe blocul pe lângă care tocmai treceam. M-am uitat în sus, acolo de unde căzuse puiul de pasăre, și am văzut o cioară privind, parcă, neputincioasă, toată scena. Nu știu dacă era puiul ei, ori dacă ea a cauzat căderea puiului, dar, după ce a privit nemișcarea de jos câteva secunde, și-a luat zborul. M-am uitat încă o dată la puiul care stătea nemișcat pe trotuar, să văd dacă dă semne de viață, dar gâtul și aripile aflate într-o poziție nefirească nu lăsau loc de îndoială: căderea i-a frânt aripile și, odată cu ele, și viața.

M-am uitat din nou la acoperișul de unde a căzut pasărea, și mi-a trecut prin cap: dacă vrei să-ți iei zborul, mai bine așteaptă până îți simți aripile pregătite de zbor, și de abia apoi dă-ți drumul în gol.