Sâmbătă, în jurul orei 11, pe Platoul de Marmură din faţa Instituţiei Prefectului, în fața celor câteva tarabe amplasate acolo, lumea a început să se adune, atrasă de veselia, forfota tinerească de acolo și de mirosul de mâncare care plutea în aer. La început doar câțiva, apoi tot mai multe persoane, curioase să vadă ce se întâmplă: “Ce se întâmplă acolo? O fi ceva târg, că văd că-i și cu mâcare?” ori “Api, nu știu, da-i cu mâncare. Da’ nu-i de noi, că bani, de unde? Hai, că după ce-om face piața, tot p-aci ne-om întoarce.”
Dar chiar și persoanele mai în vârstă, care își puneau problema banilor, au revenit și, văzând că nu-i cu bani, și-au luat și ei să guste din preparatele, de altfel, îmbietoare: zamă de răzălăi pârgăliți, de la noi, mâncare gătită de maestrul bucătar Mircea Groza; papricaș de cocoș cu găluște, preparat de Andrei Bertea; bobgulyas, oferit de Cabana “La trei brazi”; costiță și ciolan de porc la cuptor, cu varză murată, preparate de Restaurantul “Casa boierului”; topală de pui cu mămăligă, oferită de Pensiunea Zagor.
“Noi chiar sîntem foarte mândri de ei”
Toată povestea asta gastronomică se leagă de tineri, de elevi, mai exact, de cei din Clubul IMPACT Lego, de la Colegiul Național Silvania, care și-au propus să identifice și valorifice rețete tradiționale din satele sălăjene, club care face parte din rețeaua Impact a Fundației Noi Orizonturi, fundație care a și finanțat, de altfel, proiectul.
“Impact înseamnă educație prin experiență și prin aventură. Noi îi instruim pe profesori în metoda educațională IMPACT, le acordăm suport în primii ani de activitate, apoi fundația organizează, periodic, competiții de proiecte”, a spus Elena Nicolae, specialist în comunicare al Fundației Noi Orizonturi.
Da, ca și comunicat oficial sună bine, dar nu asta vroiam să aud.
“Bine, asta așa oficial, dar, totuși, de fapt ce face Fundația pentru tineri?”
Mi-au zâmbit, apoi, ca și cum de abia așteptau să zică toate astea, au răspuns:
“Păi, da, scopul e să-i facem pe copiii aceștia să se dezvolte frumos. Sînt copii care devin mai comunicativi, lucrează mai bine în echipă, au mai multă încredere în ei. Învață să se implice activ în comunitate. Uite, ei au gândit proiectul, au scris proiectul, ei au vorbit cu autoritățile. Noi chiar sîntem foarte mândri de ei”, a spus Cătălina Rentea, coordonator local pentru cluburile IMPACT.
“Învață să se uite în jur, nu mai trăiesc în globul ăla de sticlă. Văd care-s problemele, văd care-s nevoile. Se spune că școala pregătește șomeri. Însă copiii din Zalău… noi avem în toată țara cluburi, însă ei, cei din Zalău, reușesc să vină de fiecare dată cu idei din ăstea deosebite. Și deși este un club care s-a deschis recent, este un club foarte performant. Deja au făcut trei proiecte mari. Iar ceea ce au făcut ei aici, e uneori greu și pentru autorități să facă. Iar ei, o mână de copii, au reușit”, a continuat Elena Nicolae.
Da, există multe asociații și fundații, care au tot felul de scopuri care sună bine, dar, de fapt, toată activitatea se rezumă la niște întâlniri, în care se bifează puncetele de pe ordinea de zi, și cam atât. În cazul de față, însă, cei de Noi Orizonturi chiar au reușit să facă ceva, să-i angreneze pe tineri în activități de genul celei desfășurate la Zalău, motivându-i, astfel, pe cei tineri să învețe să se descurce în comunitatea din care fac parte, lucru pe care, la școală, nu îi învață nimeni.
Un pas spre normalitate
În proiect sînt timplicați mulți tineri, din club făcând parte în jur de 40 de elevi. Însă, pentru că Vlad Bejinariu este coordonatorul proiectului de față, am stat puțin de vorbă cu el.
Vlad, ce-i cu toată treaba asta, cum s-a ajuns aici?
“Am încercat să culegem și să valorificăm rețete culinare. Am început să mergem, voluntarii, prin sate. Bine, înainte am avut niște traininguri cu domnul Groza și cu doamna Bejinariu, fiindcă trebuie să știi ce să cauți și să notezi exact ceea ce trebuie. Am cules 23 de rețete din șase… șapte sate. Le-am centralizat, iar ca finalitate, le vom distribui la Centrul de informare Turistică a orașului.”
Cum vă privesc “oamenii mari”, când îi contactați pentru vreun proiect de-al vostru, sau pentru proiectul ăsta? Adică, vă iau în serios?
“Noi asta am încercat să mergem, cât de cât, spre cei pe care-i cunoaștem. Și am avut răspunsuri pozitive din partea instituțiilor…”
Nu, Vlad, nu vreau un răspuns ca pentru ziar, ci unul sincer, așa, ca de la tine.
“Sincer… nu întotdeauna. Trebuie să recunosc că, de data asta, am avut mare noroc cu domnul Groza, și atunci s-a pus altfel problema și din partea celorlalți.”
Ok, asta pentru proiectul ăsta, dar în general?
“Nu tot timpul sîntem luați în serios. Cred că nu prea sînt învățați să ajute. Dar am avut și sprijin, din partea Primăriei sau de la Muzeu ori de la unele instituții…”
De ce faceți voi… Ba nu, de ce faci tu toate astea? Adică doar le bifezi, ori înseamnă ceva pentru tine?
“Să știi, Călin, că-s foarte importante. Fiindcă înveți ce nu înveți la școală. Adică să te descurci în viață. Și să te implici în comunitate. Acuma, zic eu, un pas spre normalitate se face. Și asta face și clubul IMPACT.”
L-am privit, în timp ce-mi spunea toate astea, pe Vlad, elevul de-a unșpea de la CNS, cum își susținea spusele gesticulând, și mi-am dat seama că, într-adevăr, pare că se face un pas spre normalitate. Un pas în care comunitatea să fie un fel de familie mai mare a celui care face parte din ea. Evident, la o scară foarte mică, pentru că la scara largă, problemele stringente ale fiecăruia (și aici e vorba despre cel care supraviețuiește din salariu, la propriu) sînt o greutate mult prea greu de dus ca să mai aibă timp și de altceva. Dar, totuși, dacă pe cei ca Vlad reușești să-i faci să vadă și altfel lumea din care fac parte, cine știe, atunci când vor ajunge ei să fie “oameni mari”, poate își vor aduce aminte de ce a însemnat pentru ei să fie băgați în seamă și ajutați, și o să facă la fel.
Cum îți faci timp și pentru activități de genul ăsta? Și nu numai tu, și ceilalți, pentru că știu că preocupările celor tineri sînt cu totul altele?
“Să știi că nu toți, adică puțini se implică în activități de genul ăsta. Mie chiar îmi place. De exemplu, la al doilea proiect, au fost dintrei cei implicați care aproape au plâns când s-a terminat. Și m-a impresionat asta. Eu nu-s bun să merg să obțin sponsorizări, dar îmi place să scriu proiecte, să le gândesc, partea de creativitate. Și, știi, în ultimele zile am ajuns tot la ora 12 noaptea acasă, tot lucrând la proiect.”
Bine, Vlad. Spune-mi, care a fost lucrul care a cântărit greu în toată activitatea asta, adică, mai pe șleau, cui ai vrea să-i mulțumești?
“Păi, sînt mai mulți. Dar, sincer, domnului Groza, că el a fost cel care ne-a ajutat cu restaurantele, cu rețetele. Bine, mă duc să-i fac pe oameni să și guste mâncarea, că de asta am făcut târgul ăsta.”
Și, în timp ce-mi spunea asta, îl aud pe Mircea Groza, de lângă mine, întrebându-l pe Vlad dacă poate să înceapă să servească mâncarea. Simplu. Ca cineva care face parte din proiect și care nu face deosebire între unul sau altul din cei implicați. Și mă gândesc că, extrapolând oarecum, dacă ar fi mai mulți “oameni mari” care să facă la fel ca el, adică să se implice și să-i sprijine pe cei care vor să facă ceva, la fel ca tinerii implicați în proiectul ăsta, lumea nu neapărat că s-ar schimba, dar ar deveni mai deschisă spre comunicare, spre implicare colectivă în tot ceea ce înseamnă comunitate. Iar asta chiar ar fi un pas spre normalitate.
Gusturi vechi cu Impact azi
Pe lângă preparatele de la mese, care, cel puțin pentru pofticioși, au fost irezistibile, așa că mulți au gustat din ele, la târg a mai avut loc și o licitație pentru două porții de bogracs în pâine ori două platouri cu mezeluri tradiționale, banii obținuți din licitațiile respective contribuind la pregătirea viitoarelor proiecte ale clubului. O licitație veselă, și care a avut ca “ingredient” de bază emoția, emoția aia originală pe care cei tineri, încă, o mai au, și pe care puțini oameni o mai păstrează, odată devenind “mari”.
Acuma, nu știu cât de mult și-au adus aminte cei care au gustat din preparate, ori cei care s-au delectat cu mirosurile culinare, trecând pe acolo, de rețetele de bucate din satele sălăjene. Cert e că preparatele ăstea țărănești arătau de-a dreptul delicioase, iar încântarea de pe fețele celor care le-au gustat a fost mai mult decât elocventă. Și ce promovare a preparatelor culinare țărănești poate fi mai bună decât asta? Mai ales când ceea ce mânânci e tradus atât de neaoș și de ardelenește de maestrul Mircea Groza.
În tot timpul cât am fost acolo, pofticios fiind, adulmecând bucatele de pe mese, mi-am tot spus că, după ce termin de făcut poze și vorbit cu oamenii, o să mă înfrupt din bunătățile de acolo, că prea arătau și miroseau atât de apetisant.
Mi-am adus aminte de asta pe pantele abrupte și alunecoase de undeva de lângă Gălpâia, acolo unde am ajuns la scurt timp după ce ma plecat de la târgul culinar. Și, în timp ce-mi înfigeam bocancii în pământ, să nu alunec, ori în timp ce mă strecuram printre bolovani, prin valea sălbatică dintre dealuri, îmi tot repetam: “pfiii, ce rău îmi pare că am uitat să gust și eu din bunătățile ălea…”
