România pe bicicletă – partea a cincea: Peste munţi, către casă

Da, cam aşa-i, când e una, vrei alta. Dacă în primele zile de caniculă tânjeam după o briză, cât de mică, de vânt şi ne adăposteam la umbră, oricât de mic ar fi fost adăpostul ăla umbros, acum, de două zile, pauzele le facem la soare, ca nişte pui de găină. Şi nici n-ar fi putut fi altfel, fiindcă, după două zile de furtuni şi ploaie, aerul s-a răcit considerabil, aşa că nu, fără vânt, acuma vrem soare. Mai ales că pe munte aerul e oricum mai rece. Dar, totuşi, ăstea-s doar cuvinte, fiindcă, atâta timp cât eşti liber, pe bicicletă, înconjurat de peisaje superbe, toate celelalte trec în fundal, prim-planul rămânând frumuseţii naturii.

Pe la Cetate, în Alba Iulia. După – pante, serpentine, pădure

Am trecut prin Alba Iulia, pe la Cetate, fix când urma să aibă loc concertul lui Andrieş, Baniciu, Alifantis şi Vintilă, şi aşa am fi rămas să-i ascultăm, dar o roată care făcea probleme, plus planificarea ultimelor etape nu ne-au lăsat să ascultăm muzică de calitate. Ei, altă dată, mai avem de mers până la locul de cazare, aşa că, după ce mâncăm câte o plăcintă, lăsăm cetatea cu muzică şi ne îndreptăm către pensiune. Apropo, de ce locurile frumoase, aşa cum e şi Cetatea din Alba Iulia, ori aşa cum e şi Castrul Roman de la Porolissum nu au parte de promovarea pe care o merită (nu, afişele ălea de doi bani puse pe ici, pe colo, pe la margine de drum, asta nu-i publicitate)? Să fie doar pentru că lucrurile ăstea nu se lasă cu goluri şi cu clasamente? Fiindcă, se ştie, dacă nu-i cu goluri, nu merită atenţie, cel puţin la noi, pe plaiuri mioritice.

E atât de pitorească zona Munţilor Apuseni… Am traversat munţii, după o urcare de vreo 40 de kilometri, din care ultimii 10 – 12 kilometri pe pante serioase. Tot cu ochii la peisaj, bând apă de izvor de fiecare dată când descopeream câte unul la marginea drumului. Şi, sincer, muntele e, totuşi, cel care e cel mai aproape de mine. Adică un fel de a spune că natura e casa mea, dar muntele, muntele e camera mea. Aşa că m-am bucurat de pădure, de stânci, de fiecare serpentină căţărată. Când cu ochii la lumea frumoasă, reală, din jur, când cu ochii sufletului la locurile prin care am fost, fiecare cu felul lui de a-ţi arăta cât de frumoasă e lumea asta, dacă vrei şi, mai ales, dacă ştii să o priveşti.

Al zecelea turneu prin ţară. Fiecare cât o viaţă

Am plecat de acasă, din Zalău, şi am trecut în 16 zile prin Poiana Horea, Albac, Arieşeni, Hălmagiu, Deva, Făget, Bethausen, Lugoj, Caransebeş, Anina, Oraviţa, Moldova Nouă, Dubova, Eşelinţa, Orşova, Herculane, Sarmizegetusa, Orăştie, Oţelu Roşu, Alba Iulia, Abrud, Câmpeni. Mâine seară ajungem acasă. Chiar dacă acasă e o stare interioară, o stare de spirit (cel puţin pentru mine), fiecare loc în care te opreşti devenind acasă, pentru atât cât vei fi acolo, totuşi, mai este şi acasă, locul unde o să te întorci întotdeauna, şi unde poţi să visezi la următoarea călătorie, la următoarea aventură. Asta, dacă mai ştii să visezi, să-ţi doreşti. Să vrei şi altceva decât ceea ce ţi se oferă de-a gata, să vezi şi dincolo de ceea ce ţi se arată, să asculţi glasul acela care te cheamă, uneori şoptit, alteori ca un vuiet, glasul acela care, pentru unii, e ceea ce aprinde scânteia interioară care îţi luminează cărările ce vor fi să fie, pentru atât cât va fi să fie…


2 thoughts on “România pe bicicletă – partea a cincea: Peste munţi, către casă

  1. Am citit cu mare placere articolele. Faceti promovare tarii mai mult decat altii care sunt platiti pentru asta. Sunt convins ca, pentru voi, cel mai important e sentimentul de libertate pe care il dobanditi pe bicicleta. Va invidiez pentru asta. Felicitari!

    1. Da, Cristi, sentimentul de libertate e cel mai important. Plus faptul că putem să arătăm ce e frumos în țară – care e foarte frumoasă. Și, cât mai putem, cât ne mai ține partea financiară proprie (pentru că alții nu par deloc interesați de asta), o să o facem în continuare. Mulțumim de aprecieri.

Leave a Reply

Your email address will not be published.