Când am pornit, azi, în cea de-a patra zi a turneului pe bicicletă, din satul nemţesc Bethausen, acolo unde am înnoptat, n-am fi crezut că o să ne luptăm, la propriu, cu aproape fiecare kilometru pedalat. Mai ales că satul are ceva aparte, cu uliţele paralele, cu verdele din jur şi cârdurile de gâşte din zonă, şi aproape că ai fi putut face abstracţie de căldura care ne-a luat în primire de cum am ieşit din pensiune. Dar, ce să vezi, canicula o ştie pe a ei şi-ţi dă în cap pe unde te prinde. Şi ne-a prins. Şi încă cum. La un moment dat, la nivelul bicicletei, căldura de afară, cu cea care ieşea din asfaltul încins, de ziceai că fix acolo ar fi iadul ăla mistic, cu flăcările gata să te prăjească, arăta pe ciclocomputer 46 de grade. Şi chiar dacă n-ar fi arătat, ziua în sine a fost una chinuitoare de-a dreptul. Iar cei aproape 80 de kilometri, o distanţă nu foarte mare, au fost “criminali”.
Până la Lugoj, galopând
Am făcut prima parte a drumului în viteză, încercând să parcurgem o distanţă cât mai mare, înainte să începem să resimţim oboseala primelor trei zile caniculare, cu o singură masă adevărată şi cu doar 11 – 12 ore de somn în cele trei nopţi de până atunci, ba din cauza mirosului şi a căldurii, ba din cauza gălăgiei, ba din cauza oboselii provocate de caniculă. Apoi, după vreo 15 kilometri, era cât pe ce să intrăm de-a dreptul pe autostradă, noroc că ne-am dat seama din timp, altfel cine ştie ce se mai întâmpla. Ei, în momentul ăla ne-am dat seama că dogoarea ne dă la cap la greu, aşa că am hotărât să profităm de orice loc umbros pe care o să-l găsim, că doar nu s-or fi terminat copacii fix acolo.
Fără umbră. Ca şobolanii la umbra tufelor
După ce am trecut de Lugoj, cât vedeam în faţă, drumul ăla drept, încins, n-avea pe margine aproape nici un loc care să te poată feri de soare, doar, din când în când, câte un copăcel răzleţ ori câte o tufă care mai mult îţi dădea impresia de umbră. Oricum, acolo ne-am adăpostit, pitindu-ne ca nişte şobolani, băgaţi printre tufişuri la margine de drum, de se uitau şoferii (mamăăă, câte maşini, mai ales camioane, circulă pe drumurile româneşti) la noi ca la extratereştrii. Acuma, să fiu sincer, dacă m-aş fi văzut acolo, cu capul în tufişuri, şi de multe ori doar cu capul la umbră, restul la copt, sub soare, şi eu aş fi crezut că ăia de la marginea drumului sînt ceva extratereştri, care, necunoscând tradiţia românească – aceea de a nu te deplasa decât cu maşina sub fund, fie chiar şi doar până la piaţă – căutau prin tufişuri ceva loc de parcat OZN-ul din dotare.
După câteva ore de chin, în care te luptai să tragi aer în piept, apoi, după ce-ţi ardea plămânii, te luptai să scapi repede de focul dinăuntru, şi tot aşa, un fel de muncă de Sisif, dar nu cu stânca, ci cu focul din aer. Iar când adia, rar, vântul, parcă primeam cadouri, evident, sub formă de aer respirabil. Şi,pentru că tot ne-am dorit vânt, ultima parte a drumului am primit din belşug, aşa că pedalatul cu vântul puternic din faţă făcea ca drumul drept să pară o pantă abruptă. Totuşi, ce bine că există vânt. Azi i-am mulţumit de nici nu mai ştiu câte ori că există.
Deocamdată e bine, la o pensiune super frumoasă, cu mâncare bună şi ieftină (Casa Bavareză din Caransebeş), unde, dacă treceţi pe acolo şi vreţi să înnoptaţi undeva, aici e de oprit.
Mâine urcăm, din nou, pe munte. Dacă mai culegem ceva semnal de internet, mai spunem. Dacă nu, spunem mai târziu.
