Dacă n-ai fost la Dunăre, în locul numit Clisura Dunării ori la Cazanele Dunării, la Dubova, trebuie măcar să treci pe acolo, chiar şi mergând către o altă destinaţie, privind pe geamul maşinii, aşa, ca un fel de televizor ambulant. Locul este incredibil de frumos, un loc aparte, cu peisaje minunate, care, dacă nu te vor lăsa gură-cască, sigur îţi vor deschide ochii mari. Munte, cu stâncile răsărind din malurile Dunării, o Dunăre care şerpuieşte cald, luându-te şi pe tine cu ea, aşezându-ţi în sertarele amintirilor imagini care, aşa cum se spune, fac cât o mie de cuvinte. Dar, să mă întorc de unde am rămas.
Şi ne-am adus aminte cât de mult ne place să pedalăm liberi
Am plecat din Oraviţa cu o oarecare groază, având atât de proaspăt în minte condiţiile groaznice de pedalat de până atunci, cu aerul fierbinte sufocându-ne, făcând ca drumul plat să pară pante abrupte. Însă, imediat cum am lăsat oraşul în urmă, cele 28 – 30 de grade de afară, plus drumul puţin aglomerat ne-au făcut să uităm greutăţile de până atunci şi să ne aducem aminte cât de mult ne place să facem asta, să fim liberi, pe bicicletă, în natură. Iar drumul, chiar dacă am traversat Munţii Locvei, pe pante abrupte, a fost o încântare, mai ales că, după câteva ore, am dat cu ochii, de departe, de Dunăre. “Heeeeiii, am reuşiiiiiit, imediat ajungem la Dunăre.” Iar zâmbetul de încântare a rămas acolo – şi la duş, şi la masă, mâncând ciorbă de peşte, şi plescăind cu piciorul prin apa de la margine de Dunăre. Dar frumosul de abia avea să apară, fiindcă…
Clisura Dunării, Cazanele şi Dubova ne-au fermecat
Deosebit. Tot oprind, des, foarte des, să căscăm ochii şi să lăsăm frumosul să ne cuprindă, nici măcar n-am simţit că pedalăm, mai mult un fel de uimire cu zâmbet, cu exclamaţii şi, din când în când, salutând alţi biciclişti, destul de mulţi, care treceau pe acolo, zona făcând parte din Eurovelo 6, un traseu pe care mulţi îl fac, un traseu destul de uşor de altfel, drumul pe lângă Dunăre fiind destul de uşor de pedalat. Evident, toţi, cel puţin cei pe care i-am întâlnit, străini. De asta, când intram pe uşa vreunei pensiuni ori case de oaspeţi mi se spunea “Nein”, aducă cazare ioc, lucru care ne-a dat mari bătăi de cap anul ăsta. Dar mai contează, când în jurul nostru pictura vie a naturii ne fermeca la fiecare pas? Greu de descris, mai bine pun mai multe poze, ele pot spune mult mai bine decât cuvintele ce au de spus. Deşi, ştii ce contează cel mai mult? Starea aia pe care o simţi atunci când te umpli de frumosul de acolo, o stare interioară care nu are cum să fie înlocuită nici de cuvinte, nici de imagini. Starea aia pe care o ai stând sub smochini, pe malul Dunării, ori pedalând liber, şerpuind odată cu apa fluviului de lângă tine.
Iniţial, partea asta a turneului voiam să o facem într-o singură etapă, dar, după ce-am dat cu ochii de minunea din jur, am “pierdut” trei zile acolo, dormind la pensiunea Happy Fish, ori la Milan Pescarul, ori la Casa Adriana, mâncând, de fiecare dată, ciorbă de peşte. Iar Dubova, mica localitate de munte de la malul Dunării, e parcă altă lume, cu golful larg, mărginit de stânci uriaşe. Păcat că locuri de cazare nu prea sînt, pensiunile de patru stele (două la număr) având un preţ mult prea mare pentru buzunarul omului de rând, iar pe la case de oapseţi, la cei din localitate, e plin de turişti străini. Lucru bun, de altfel, dar totuşi, la doi paşi mai încolo, la Eşelniţa, un loc foarte frumos, de asemenea, e plin de posibilităţi de cazare. Ar fi putut fi şi aici la fel.
Oricum, stând deasupra Cazanelor Mari, cu ochii la gura peşterii care trece pe sub munte, până la Dunăre (un viitor traseu), n-aveam de unde şti, ba chiar ne aşteptam să nu avem probleme cu locul de cazat peste noapte. Ee, şi stând cu ochii pierduţi la frumuseţile din jur, un tăun, profitând de moment, s-a înfipt în piciorul meu stâng. Scutur piciorul, tăunul nimic, batman-batman, el se îndopa. Aşa că i-am tras o palmă, zburătăcindu-l de pe picior. Însă, nu ştiu ce naiba a făcut el, fiindcă, odată ce l-am scos de pe picior, am început să curgă sânge la greu. Na, măcar ştiu că, după aia, tăunul ori a înnebunit de tot, ori a devenit nemuritor, că, altfel, azi, acum când scriu, e a patra zi când locul mă irită groaznic, făcând nopţile dificile, şi deja îmi doresc să pot dormi fără să simt că am un muşuroi întreg de furnici sub piele, în toiul unui dans furnicesc nebun. Na, cu suvenirul de la tăun am luat-o către
Băile Herculane, apoi, din nou, Caransebeş
Am trecut pe lângă statuia lui Decebal, care, sincer, după ce ai putut gusta din sculpturile naturii uimitoare ale locului, părea mai mult un chici de genul celor care se lipesc pe uşa frigiderului. Oricum, am lăsat cu greu şi cu părere de rău în urmă Dunărea cu stâncile şi golfurile sale, şi ne-am îndreptat către Herculane, un alt loc cu peisaje deosebite şi cu trasee montane superbe (câteva le-am făcut acum câţiva ani) pe care toţi cei care ajung acolo le pozează cu gura căscată, dar puţini, foarte puţini se încumetă să şi urce pe munte, deşi, aşa cum am spus, traseele sunt superbe, dacă ajungi pe vârf, într-o zi cu vizibilitate bună poţi vedea Dunărea. Dar, de data asta, n-am avut timp de trasee, şi, după o nopate petrecută acolo, de dragul peisajului, am luat drumul Caransebeşului. Şi, chiar dacă nu ne aşteptam la cine ştie ce drum, totuşi, etapa de pedalat a fost una frumoasă, prin locuri frumoase, traversând muntele, sprintând chiar pe pante de 10 la sută, cu TIR-urile aşteptând în spatele nostru momentul să ne depăşească, pentru că pe serpentinele strânse, lucrul ăsta, cu depăşitul, e greu de făcut, chiar dacă înaintea ta sînt nişte biciclişti, sprintând ca nebunii pe pantele abrupte. Da, deşi pare greu de crezut, şoferii de TIR, au fost civilizaţi, fără să ne claxoneze, aşteptând să poată să treacă de noi. Lucru pe care nu îl pot spune despre cei cu maşinile lor scumpe, care, nu o dată, erau să ne de-a jos de pe drum, depăşind şi din faţă, şi din spate, fără să gândească, ca nişte cretini fuduli care, odată la volanul maşinii cu beculeţe, nu ştiu altceva decât să depăşească.
Am trecut peste munţi. Acum, cu trei etape înainte să ajungem acasă, stau pe patul camerei în care sîntem cazaţi, scriind chestiile ăstea, şi mă gândesc la anii trecuţi, în care am fost însoţit în aventurile mele de mai mulţi prieteni. Toţi, pe rând, deşi, atunci, le-a plăcut genul ăsta de a gusta viaţa, au ales, dintr-un motiv sau altul, viaţa normală, o viaţă care pentru spiritul care tânjeşte după libertate (chiar dacă, pentru asta, e nevoie să suferi, la un moment dat) nu înseamnă nimic, dar care, sigur, şi e normal să fie aşa în lumea asta, pentru confortul imediat, cel palpabil, înseamnă mult mai mult decât a-ţi lăsa gândurile, visele să ţi se materializeze. Totuşi, încă mai sînt lângă mine spirite libere, iar cărări prin lume sînt nenumărate.
Mai avem trei etape, traversând Apusenii. Poate o să mai apuc să scriu. De trăit, sigur am să trăiesc fiecare clipă la intensitate maximă, aşa cum simt…