România pe bicicletă – partea a treia: Transalpina bănăţeană. “Captivi” în Oraviţa

A cincea etapă – a cincea zi de caniculă, cu temperaturi de până la 41 de grade, din nou. Deja e prea mult. Am părăsit Caransebeşul, urmând drumul european, foarte aglomerat şi dogorind ca un cuptor încins, încercând să pedalăm cât mai repede, să scăpăm de cei vreo 20 de kilometri de drum întins, aglomerat. Lucru pe care, evident, l-am şi făcut, destul de repede, dar cu urme serioase asupra organismului (totuşi, cinci zile de caniculă e prea mult), aşa că, atunci când, în sfârşit, am lăsat drumul european în urmă şi am luat-o către Slatine-Timiş, de unde urma căţărarea, entuziasmul a cam lăsat-o moale. Totuşi, cei 20 şi ceva de kilometri de căţărare sunt frumoşi, muntele, oriunde ar fi e frumos, chiar dacă nu se compară ca frumuseţe cu Transalpina, cea adevărată.

Des, la umbră. Pemii au ocupat tot

Drumul urcă pe lângă cursul de apă, aşa că ne-am gândit că o să găsim izvoare şi o să ne răcorim cu apa lor, însă nici vorbă de aşa ceva. Izvoare ioc. Noroc că, prevăzători, ne-am umplut sticlele cu apă, altfel, sigur am fi băut direct din apa văii, la ce căldură înnăbuşitoare era afară. Pur şi simplu aerul îşi ardea plămânii, ori, cel puţin, aşa simţeam noi, după atâtea zile de pedalat prin căldura sufocantă. Deci, am folosit des, foarte des, umbrele copacilor de pe margine, pentru a mai potoli furnalul interior, lucru care a lungit prea mult etapa, şi deja mă gândeam cu oroare la ce ne-am face dacă n-am găsi cazare. Lucru greu de crezut, fiindcă, preventiv, am căutat înainte locuri de cazare în zonă şi am găsit o grămadă. Pe net. Ok. Ajungem pe platoul de deasupra muntelui, unde sîntem luaţi în primire de vreo patru câini ciobăneşti. Nu i-am băgat în seamă, mi-am zis că dacă, totuşi, chiar o caută cu lumânarea, când o să sară la picioare, scot bastonul extensibil, cu care îmi dotez întotdeauna bicicleta, atunci când o iau prin munţi, şi îi pocnesc de nu se văd. Nu a fost nevoie. La ce priviri nepăsătoare le-am aruncat, şi-au zis că n-au cu cine, aşa că ne-au lăsat în pace şi am ajuns, necapsaţi, la Trei Ape. Cazare ioc. Totul arhiplin, foarte aglomerat, dar, oricum, noi voiam să oprim la Gărîna, acolo unde găsisem multele locuri de cazare. Deci, cu încredere, am pedalat într-acolo. Mama ei de încredere! Am sunat la numerele de telefon de pe panourile cu reclame la pensiunile de acolo, iar răspunsul a fost acelaşi: “Cazare? Weekendul ăsta? Glumiţi. Locurile-s ocupate de câteva săptămâni. E plin de nemţi.” Pfuuui! Era ora şapte seara, iar noi eram la 40 de kilometri de Reşiţa, acolo unde am fi avut şanse să găsim ceva, dar eram rupţi de la etapele grele de până atunci, iar disperarea începea să dea din coate, să-şi facă loc la suprafaţă…

Stând să ne tragem sufletul şi să încercăm să ne dăm seama ce am putea face, văd două persoane în vârstă în faţa unei case. Îi întreb unde am mai putea găsi pe cineva să ne găzduiască. Oamenii, binevoitori, sună la mai multe cunoştinţe, dar degeaba. “Noi nu luăm oaspeţi, că nu prea stăm pe aici, iar mâine dimineaţă, la 8, plecăm de aici în excursie.” N-am stat pe gânduri şi am percutat: “Dar, dacă plecăm şi noi dimineaţă, la 7 jumate, ne puteţi primi, că, zău, suntem storşi, şi nu mai avem nicio soluţie.” Se uită femeia la noi, apoi, cu compasiune, după ce se înţelege din priviri cu soţul ei, ne spune că ne iau ei, dar până la 8, că ei pleacă. “E plin aici, că pemii, aşa se numesc germanii din zona asta, în ’90 şi-au vândut casele pe 3000 – 4000 de mărci, iar acum vin şi dorm la pensiuni. Vara e plin de ei aici, iar acum, că e şi sărbătoare, e foarte aglomerat.”Pfuuuuu, dacă aţi şti ce uşurare am simţit în momentul ăla.

Am dus repede bicicletele în curte, apoi ne-am spălat, scurt, cu apa din nişte bidoane puse la soare, pe care ni le-a dat bărbatul. Apoi, femeia, uitându-se la noi ca la nişte copii, ne zice că i-a rămas ceva ciorbă de la amiază şi că ne-o împarte nouă. A fost una din cele mai bune ciorbe mâncate vreodată. Iniţial, ne-am zis că a doua zi facem pauză, absolut necesară, după cinci zile infernale, dar, clar, eram obligaţi să ne continuăm drumul. Plini de muşcături de la insecte, ne-am dus în cameră, unde era patul pus la dispoziţie. Înainte să mă culc, am observat un cântar aşezat lângă perete. M-am urcat pe el aşa, dar ce-am văzut mi-a cam dat fiori – slăbisem peste trei kilograme şi jumătate în doar cinci zile, iar asta n-are cum să rămână fără urmări. Somnul a venit greu, odată cu neliniştea pentru a doua zi.

100 de kilometri până la Oraviţa. Resurse aproape zero, cazare la fel

Am pornit a doua zi, la 7 jumate, pe frig, 14 grade afară. Am urcat ceva pante, destul de lungi, dar era încă devreme, aşa că nu ne-am făcut probleme. Apoi a urmat o coborâre lungă, de vreo 15 kilometri, dar cu aerul rece care tăia respiraţia, a trebuit să o lăsăm moale, iar Reşiţa a apărut după destul de multă vreme. Reşiţa a fost dezamăgitoare. Sincer, mă aşteptam la altceva. Na, asta e. Ieşim din oraş, iar flerul ne pune frână: “Bă, dacă nu găsim cazare în Anina, ce ne facem? Hai mai bine să ne sunăm prietenii să caute loc de cazare.” Şi am sunat, dar cazare nu era decât la Oraviţa, la hotel. Bine şi acolo, că altfel ce naiba să facem, să dormim la margine de drum? Ne-am uitat la ceas, era încă devreme, şi ne-am zis că până seara ajungem. Dar au urmat pante de 10 la sută, multe, foarte multe, şi luuuuungi, aşa că drumul a durat mult mai mult decât credeam, plus că surmenarea ne-a ajuns din urmă, făcând pedalatul dureros, un fel de luptă de supravieţuire… Totuşi, greu sau nu, drumul pe la Caraşova, prin Anina, către Oraviţa e foarte frumos, chiar spectaculos ca peisaj, şi merită fiecare pedală, ca să zic aşa, atâta doar că, în cazul de faţă, frumosul s-a amestecat cu oboseala acumulată în cele şase etape grele. Dar chiar şi aşa, a meritat cu prisosinţă… A meritat?… Da, fără doar şi poate, a meritat, pentru frumuseţea peisajului.

După 100 de kilometri, am ajuns la Oraviţa, unde am reuşit, cu greu să mâncăm ceva, nu doar pentru că era aglomerat, dar era greu până şi să mestecăm. Noaptea, am sunat şi am întrebat în toate direcţiile de loc de cazare. Nicăieir, nimic. Eram captivi în Oraviţa, la hotel, 60 de lei patul, ceea ce, în economia expediţiei, era cam mult, resursele finaciare fiind lovite rău. Dar, dacă nu avem ce face?

oravita-teatrul-vechi

“Captivi” în Oraviţa

Ce poţi face în Oraviţa? Ei, bine, poţi face. În Oraviţa este cea mai veche farmacie din ţară, plus una din cele mai vechi cofetării din ţară, plus cel mai vechi teatru din ţară. Eeeei, teatrul… Teatrului din Oraviţa am să-i dedic un editorial. Sincer, e cel mai frumos teatru pe care l-am văzut vreodată în România. Exteriorul clădirii nu spune mare lucru, dar odată pătruns în interiorul teatrului…

Una peste alta, pauza forţată mi-a permis să mai şi aştern rândurile ăstea. Ca un semn că am trecut pe aici. Cândva… În al zecelea turneu făcut pe bicicletă prin ţară, un fel de turneu aniversar. Hmmm…


Leave a Reply

Your email address will not be published.