Să pun prunele dejdiocate în căldare și să-nvârt până să-ngroașă, așe, mai țapăn. Că ala-i silvoizu care stă

”Tătă lume la pământ! Puneți-vă jos, repide!”, le-a strigat badea Gustin celor aflați în jurul căldării cu silvoița care clocotea molcom. ”Puneți-vă la pământ, că ne bombardează!”

S-au pus toți la pământ, ascultând vuietul gros al avioanelor care brăzdau cerul. Apoi, după ce a trecut primul val, au luat cu ei ce au avut, adică niște zahăr și ceva mălai, și au fugit din sat. Două săptămâni au stat pe câmp, până avioanele n-au mai venit, apoi s-au întors acasă. În curte, căldarea cu silvoiță era la locul ei, neatinsă, așa cum au lăsat-o. Doar silvoița avea, de-acum, cu o pojghiță uscată, groasă, deasupra. Dar la sat, mai ales în vremuri de restriște, nimic nu se aruncă. Așa că focul a fost din nou aprins, oamenii s-au strâns în jurul căldării, iar silvoița a început, din nou, să clocotească.

Au trecut 77 de ani de când oamenii au fugit din calea bombardamentelor, de pe linia frontului, din Bălan, un sat din Sălaj. Lumea  s-a schimbat. Mult, chiar foarte mult. Însă silvoița (silvoizu) se face la fel și în Valcău de Jos, precum se făcea și în Bălan ori în oricare alt sat, acum multă vreme.

Ascuns, oarecum, de ploaie, sub umbrela mare, roșie care acoperea căldarea cu silvoiță, cu fumul învăluindu-mă și înlăcrimându-mi ochii, poveștile mamei, din Bălan, satul ei natal, au prins viață. Apoi s-au amestecat cu povestea care prindea viață în jurul meu.

La Valcău de Jos, în gospodăria Feliciei și a lui Florin Sabău, s-au strâns oameni din sat, la făcut de silvoiz. Că așa se face la sat, oamenii se ajută între ei. Și totul e ca un ritual. Unul vesel, un ritual al vieții. Pentru că la sat viața chiar se trăiește la cote maxime.

Întotdeauna m-am simțit ca acasă la sat, așa, ca aici, la Valcău de Jos. Iar asta pentru că oamenii m-au primit ca pe unul de-al lor. Aici, la Felicia și Florin Sabău acasă, lângă casa albastră țărănească transformată într-un muzeu viu, chiar mă simt în largul meu. Pentru că oamenii ăștia sunt atât de faini , atât de ”pe față”, că n-ai cum să nu-i îndrăgești. Și de fiecare dată mă duc cu drag la ei. De data asta am fost să văd cum se face silvoizu.

”Aicea, de când mă știu io mică, se făcea silvoiz. Săpam o groapă, ase, în pământ, și acolo puneam căldarea, în pământ”, își deapănă amintirile tanti Milica. Noi, cei aflați în jurul căldării, o ascultam.

”Și picioarele ne erau în pământ, și așe băgam lemne pă sub ea. Că nu era susținător de-aiesta. După aceie o apărut cărămida și or făcut cuptoare de cărămidă. Da înainte, de pământ. Silvoizu se face din prune bistrițe, că-s mai dulci, îs cărnoase. Prunele cu o botă le-am scuturat, că astea pică mai greu. Feli le-o scuturat și noi le-am cules. După aceie le-am spălat, le-am dejdiocat și-apăi am aprins focul, aci, sub căldare. Pă urmă s-or așezat penile alea, am uns căldarea cu ulei, și nu să prindă. Că dacă să prinde, s-afumă. Pă urmă am pus prunele dejdiocate și am dat foc. Amu învârtim până să-ngroașă, să face, așe, o culoare închisă, mai țapăn, că ala-i silvoizu care stă.”

Când e gata silvoizu?

”Când îi gros, când nu pică de pe lingură”, ne spune tanti Milica. ”Îl iei cu lingura și nu că nu chiar pică, da îl pui înt-un blid, și-apoi, când să înțăpenește, se face, așe, o coajbă deasupra. Atunce înseamnă că-i gata. Ieste când îi și o jumătate de zî, o zî întreagă. Cât de multe prune ai băgat, câte viji ai făcut. Era când dintr-o vică făceai, două viji, tri. Era care o vică punea o familie, o vică punea altă familie, când era gata, să-mpărțea. Nu tătă lume avea căldare. Aduceam pă rând. Avea  Milica Păraschii, aceie avea căldare, așe cum îi asta, cu pene. Ne-o dădea. Îmi aduc aminte la părintele Ardelean. La dumnealui o fost căldarea, și-apăi după miezu nopții o găta. Și-apoi noi, de cătă ziuă, ne-am dus, am adus căldarea și am băgat noi prunele. Așe era. După noi venea altu.  Pă lângă căldare să punea frunze de curechi. Să nu stropească. O luai cu lingura, frumos, de pă frunză, și o puneai înapoi în căldare.”

Toată lumea făcea silvoiz altădată, în Valcău de Jos.

”Nu era casă și nu facă silvoiz. Rar era. Dacă nu făcea ea sângură, făcea cu vecina. Și să-mpărțea. Zâcea: no, io din două viji vreau și fac. No, și io dintr-o vică. No, tăte puneau laolaltă și știeu ele să-mpărțească. Nu să sfădeau. Și-apoi făceau așe. Meream: Api nu vii să ne ajuți la dejdiocat de prune? Api cum nu. Meream acolo vecinii, mai râdeam, mai bârfeam, voroveam de unu-altu, râdeam. Sara, mai ales, să dejdiocau prunele. Ca la dăsfăcat. Când eram mici, asta era bucuria noastă”, și-a încheiat povestea tanti Milica.

Am plecat de acolo seara târziu. Oamenii, câți au mai rămas, erau strânși în jurul focului, amestecând, pe rând, silvoizu care clocotea molcom în căldare. O poveste autentică țărănească care se mai scrie, încă, la sat.


Leave a Reply

Your email address will not be published.