Sălbăticie la extrem! La Rus, în canionul cu trei văi cu abriuri supraetajate

Când am crezut că le-am cam văzut pe toate în Sălaj, în materie de expediții în natură, hop, apare canionul de la Rus, un canion cu trei văi cu abriuri supraetajate. Și am rămas, din nou, ca de atâtea ori, cu gura căscată: ”Oau, cât poate fi de frumos!”. Însă frumusețea de genul ăsta e întotdeuna la braț cu sălbăticia naturii. O sălbăticie care te pune la încercare la aproape fiecare pas, dar care îți oferă atât de mult, încât prin orice încercări ai trece, merită.

De valea asta (așa am crezut, că e doar o vale) am aflat de la prietena mea virtuală Ana, din Maramureș. Ea mi-a tot zis: ”Călin, du-te neapărat acolo. Du-te și o să rămâi cu gura căscată. În ultimii 2 ani am tot urcat vârfuri și am umblat prin Bihor și Alba, dar… nu sunt așa surprinzătoare ca și Sălajul.”

A trecut multă vreme de când mi-a spus și de abia acum, în ultima de a lui iulie 2021 (asta din cauza vremurilor ”de grație” pe care le trăim de un an și ceva încoace), am ajuns acolo. Acolo unde o să mă reîntorc la sfârșitul toamnei, când războiul cu țânțarii o să fie doar o amintire, și, deci, o să pot explora mai bine zona.

De scris, aș tot putea scrie despre expediția asta, dar aveți mai sus, la începutul scrierii, reportajul video, iar imaginile spun, probabil, mai mult. Dar așa, ca un fel de rezumat: ”Băăă, țânțariiiii!”.

Bun, nu doar țânțarii, dar toată expediția a fost un război de gherilă cu vampirii ăștia mici și extrem, extrem de agresivi. Și nu-i de mirare agresivitatea asta, dacă stau să mă gândesc că acolo, în lumea aia atât de sălbatică, calcă rar picior de om, poate niciodată. Așa că, atunci când mâncarea a venit la țânțari acasă sub formă de om cu părul mare și entuziasmat ca un copil prostuț la vederea jucăriilor preferate (în cazul de față natura), ei, țânțarii-vampiri, au dat buzna să se înfrupte. Și s-au înfruptat vreo oră. Apoi, în disperare de cauză, după ce m-am dat cu noroi și frunze pe brațe (dar cam degeaba) mi-am luat pe mine haina de cauciuc, cea pentru ploaie. Și au urmat vreo alte trei ore de transpirație nebună, cu apa curgând continuu ca la robinet. Acasă m-am cântărit, așa, de curiozitate: am slăbit aproape un kilogram și jumătate. Iar asta transpirând.

Lăsând la o parte țânțarii, lumea sălbatică a canionului e una dură, cu foarte multe obstacole, cu vegetația mai înaltă decât mine în multe locuri, cu copaci căzuți la pământ, cu o vale cu un mâl negru, gros, în care te scufunzi până la glezne, dar cu atât de multă frumusețe în jur, că, practic, mergi tot timpul cu gura căscată de uimire. Asta, desigur, atunci când nu ești ocupat să le zici câteva dintr-ălea grele țânțarilor. Și, da, să nu uit, sunt acolo vreo 6 vizuini, mari ca dimensiune și cu urme evidente că sunt locuite de ceva animale de dimensiuni medii sau mari. Le-am ocolit, ca să evit să stresez animalele care locuiesc acolo și, ca atare, să devin un fel de țintă în mișcare, numai bună de zgâriat sau mușcat.

Canionul are mai multe văi, trei la număr. În capătul fiecărei văi peretele uriaș de gresie (în unele locuri are peste 20 metri) e decorat cu niște abriuri supraetajate, superbe. Și nu doar abriurile, dar stânca în sine e decorată de tuneluri, de crestături uriașe, de zici că ceva uriaș a sculptat pereții dintr-o pornire artistică ciudată, misterioasă chiar.

Am stat mult mai puțin decât aș fi vrut, iar asta din cauza țânțarilor și a umidității extreme, care mi-a cam distrus un aparat foto și m-a transformat într-un robinet uitat deschis, umblând de colo, colo, bezmetic. Ba chiar, o singură dată doar, m-am și cățărat la etajul unuia dintre abriuri. Asta datorită exaltării copilărești pe care n-am cum să n-o iau cu mine (deși, mai degrabă mă ea exaltarea cu ea). Firesc, din cauza umidității excesive, nisipul fin, ca de litoral, format de apa curgând peste gresii, as transformat locul într-un fel de tobogan. Mi-am dat seama de asta în felul cel mai stupid cu putință: căzând ca prostul de la 4 metri. De pățit, n-am pățit nimic, sunt obișnuit cu trântele de genul ăsta. Atâta tot că, în cădere (nu știu cum naiba pot fi atât de rapizi), câțiva țânțari m-au mușcat de spatele dezvelit pentru câteva secunde, cât a durat până să mă ridic după căzătură. În rest, doar hlizeală de copil prost: ”He he, ce fain a fost!”.

Sălbăticie la extrem! Așa poate fi caracterizată zona, pe scurt. Dar o sălbăticie atât de frumoasă, că te ia pe sus și te duce într-o altfel de lume, una în care povestea ”frumosului” prinde contur la fiecare pas.

Am plecat, după ce am fost în toate cele trei văi, deși aș mai fi rămas. Dar acolo, în lumea țânțarilor trebuie să mergi înarmat cu arme grele, respectiv spray împotriva țânțarilor (deși, la cât de agresivi sunt vampirii ăștia mici, nu cred că s-ar încurca de substanțele chimice ale sprayului din dotare). Am plecat, dar o să mă întorc la sfârșitul toamnei, când nu o să fie atât de multă vegetație și nici țânțari.

Am ieșit din pădure stors. La propriu. Apa curgea de pe mine, fără exagerare, ca de la un robinet uitat deschis. Și am fost leoarcă. Dar LEOARCĂ! Tricoul, pantalonii, șosetele, încălțămintea, lenjeria intimă… toate murate. Așa că, după ce am ajuns la mașina parcată la umbră, m-am dezbrăcat de tricou, zvânturându-l la soarele încă arzător (la nici o oră a venit furtuna).  Apoi, mi-am dat jos și pantalonii, și am rămas în lenjeria intimă (adică boxeri). I-aș fi dat și pe ăia jos, dar am zis că dacă alerg puțin prin iarba, se usucă ei. Nu s-au uscat. Și așa m-am urcat în mașină cu boxerii uzi. Pantalonii și tricoul, plus haina de ploaie, le-am agățat de spătarele scaunelor din mașină. Și așa am condus până acasă. Dezbrăcat. Dar cine să mă vadă? Deși, de câteva ori, mai ales în oraș, la semafoare, am surprins privirile câtorva: ”Bă, ce-i cu ăsta, dezbrăcat? Îi dus de acasă? Să chemăm Poliția?”. M-am făcut că plouă. Apoi, am parcat lângă bloc, mi-am luat hainele ude pe mine (că dacă mă întâlnesc cu ceva vecini?) și m-am îndreptat către casă, cu apa picurând din haine în urma mea.


2 thoughts on “Sălbăticie la extrem! La Rus, în canionul cu trei văi cu abriuri supraetajate

  1. Am fost pe valea ramificată cu abriuri in cascadă incepind din urmă cu vreun deceniu, inclusiv iarna cind, sub cel putin 2 abriuri se fornmeaza cascade tubulare de gheata ca niste coloane ,,macaroane ,, Valea in cauza e aval de Rus, flanc stg. al r.Somes , catre Buzas , orientata aprox. NE-SV si zona a fost locuită -posibil prin ,,zidirea,, cu palisade de lemn & lut , dovada semnele daltuite-n basorelief deasupra unora, inclusiv cruci ; suind pe drumul de car din dr. văii in urcare, pe un perete grezos se vede o absidă si o cruce, posibil străvechi loc ritualic crestin-altar primitiv.In flancul final al văii , spre E-SE e un bloc grezos cu abri spre sosea -legendar refugiu al lui Pintea Haiducul, sub perete o mlastină-n curs de eutrofizare
    ; sprectaculoasă, dar în mai mică măsură, e continuarea versantului grezos din stg. soselei spre Buzas (la terminarea acestuia, in dr. e un helesteu vast amenajat de vreo citiva ani) -Lucian PGoja-Baia Mare

  2. E o zonă foarte sălbatică, foarte frumoasă, tocmai datorită faptului că pare mai puțin vizitată, nefiind prezente urme ale “civilizației”, cum vedem prin alte văi, mai ales acelea, în care există apă curgătoare tot timpul anului, apă ce poate aduna de pe laterale flacoanele și pungile de plastic “uitate” de unii așa-ziși turiști.
    Plăcerea de a fi în natură e una ce trebuie să o guști doar, după aceea îți lipsește și nu știi ce ai, până la proxima vizită în natură. Apoi rămâi “robul” ei, al Verdelui Suprem.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *