Șapte ore, pacient la urgență

medicMiercuri seara, rinichiul meu drept s-a săturat de piatra din dotare, așa că s-a hotărât să scape de ea dând-o de-a berbeleacul prin mine. Urmarea? Durere crâncenă, apoi, în lipsă de soluții, apel la 112, la ambulanță, care a sosit foarte repede, iar atât medicul de serviciu, cât și asistenta m-au privit ca pe cineva care are nevoie de ajutor, nu doar un pacient de bifat pe ordinea de zi. Adică nu doar constatare, apoi transport. Nu. “Cum să-l ducem așa la salvare? Nu vedeți că nu mai poate de durere? Să facem repede ceva, să nu-l chinuim până la mașină, că mai rău îi facem.” Chiar și în situația în care mă aflam, n-am putut să nu remarc comportamentul celor de la ambulanță, mai ales că, de multă vreme, doar se arată cu degetul și se acuză în stânga și în dreapta, atunci când vine vorba de sistemul medical. Și de multe ori pe bună dreptate, însă, atunci când e de bine, nimeni nu pare a vrea să observe asta. Fiindcă, nu-i așa, răul e mult mai ușor de promovat.

Am ajuns la UPU, în salonul urgențelor minore, și mă gândeam că acum n-am ce face decât să aștept să mă bage cineva în seamă, lucru care ar putea dura mult și bine, fiindcă, nu de puține ori, am fost martorul unui gen de comportament care nu are ce căuta la persoanele care îmbracă halatul medical, mai ales când e vorba de o urgență. Acestea fiind spuse, am privit în jur. Paturile erau toate ocupate. În dreapta mea, un bărbat, un om simplu, îmbrăcat neglijent, chiar murdar. Asistenta îl întreba una-alta, pregătindu-l să-l ducă în salonul unde urma să fie internat, fiind diagnosticat cu AVC. Însă, în momentul în care se pregătea să îl scoată de acolo, lucrurile au luat o întorsătură urâtă, starea pacientului degradându-se brusc. Imediat, asistenta și-a dat seama despre ce e vorba și a dat alarma. Medicul de gardă, Futo Robert – așa cum am văzut ulterior pe scrisoarea mea dedicală – a reacționat foarte rapid la semnalul dat de asistentă și a strâns tot personalul medical de acolo, 3 asistente și două infirmiere, în jurul bolnavului, în câteva secunde, dând indicații, strigând, punând în funcțiune aparate, împărțind sarcini – cine ce să facă: “Hai, mă, mai repede, dă-o naibii de treabă. Ce dracu-i cu aparatele astea, nu așa trebuie, treci repede acolo și ajută!” Mă uitam ca la un film la ce se întâmpla lângă mine, la toată agitația din jurul bolnavului aflat în momente critice, la personalul care îndeplinea rapid sarcinile strigate de medic, la atenția acordată bolnavului, în încercarea de a-l stabiliza. Apoi, după ceva timp, în care roiul uman din jurul bolnavului era în permanentă mișcare, mi-am dat seama că ceea ce se întâmplă nu e un serial de la televizor, e realitate. Și întrebarea a fost mai puternică decât durerea: chiar se întâmplă să le pese? Și, da, chiar le păsa, poate pentru că medicului respectiv îi păsa, ori poate pentru că nu voia să-i moară pacientul acolo, cert e că au făcut tot ce-au putut să facă, în condițiile date. Iar asta timp de o oră și ceva, timp în care eu, ceilalți, am rămas în așteptare. Însă cel aflat în situația cea mai grea a primit ajutor. Și atunci m-am gândit că, poate, totuși, mai există o șansă ca sistemul medical românesc să o ia în direcția bună, adică prioritatea să fie bolnavul, nu statisticile, nu “să sperăm că o să fie bine”, nu veșnica atitudine “nu sunt bani, așa că nu facem nimic”. Pentru că bani sunt, dar îi cheltuie cine nu trebuie. Banii ar trebui să ajungă la spitale, la cei care, atunci când dai de greu și te doare, pot să te salveze. Medicii. La cei cărora le pasă. Pentru ceilalți, cărora nu le pasă, dar le place să se audă vorbind, există politica.

Am ieșit de la urgență după șapte ore, îndreptându-mă către casă, sperând că nu o să mă mai doară. Am lăsat în urma mea spitalul, dorindu-mi să nu mai ajung niciodată acolo. Pentru cei care ajung, totuși, acolo, pentru cei care sunt deja acolo, bolnavi sau în suferință, le doresc să fie lângă ei cineva căruia să-i pese.


Leave a Reply

Your email address will not be published.