Stătea lângă un muncitor care tot trebăluia pe lângă clădirea Salvosan, când, aruncând o privire înspre mine, m-a recunoscut, pe mine, cel pe care l-a văzut de câteva ori în redacția ziarului unde am lucrat acum câțiva ani. Ați văzut vreodată un copil cum se bucură, iar dacă ați văzut, mai țineți minte? Așa a reacționat și el, sărind și făcându-mi cu mâna, apoi luând-o la goană înspre mine. “Domnu’ Călin, de când nu v-am văzut. Ioooi, ce mă bucur! Hi hi hi… Ioooi, nici nu știi cât de tare mă bucur!”, sărea de pe un picior pe altul, cu un zâmbet larg, cu ochii râzând, ținând o plăcintă în mâna stângă. Lumea din jur se uita curioasă la copilul mare care sărea bucuros de pe un picior pe altul și care își striga în gura mare bucuria. M-am uitat la el, zâmbind la rândul meu, întrebându-mă de unde bucuria aia, la urma urmei, mă văzuse de câteva ori și atât. Însă, pentru Cristi – așa îl cheamă, faptul că revăzuse un chip cunoscut după mulți ani a declanșat acea bucurie pe care doar copiii o mai au, o bucurie care nu are nimic legat de pragmatismul vieții unui adult, o bucurie care apare dintr-un gând, o idee ori o întâlnire cu cineva cunoscut și care, cândva, i-a zâmbit și i-a vorbit ca unui prieten.
Mă privea curios, cu ochii albaștri larg deschiși, curios să descopere lumea pe care o port cu mine, atent la orice gest ori cuvânt, răspunzându-mi, ca un elev silitor, la întrebări, încercând să nu omită nimic din ceea ce credea că aș fi vrut să aflu, apoi, după fiecare răspuns, exprimându-și, așa cum știa el, bucuria reîntâlnirii. “Da’ ați venit la medicul de familie?”, mă privește îngrijorat, însă l-am liniștit că nu, eram acolo doar așa, în trecere, răspuns care, din nou, i-a scos bucuria aceea sinceră la vedere, iar râsul lui și săritul de pe un picior pe altul atrăgând atenția celor din jur. Dar pentru el nu conta asta, nici măcar nu exista, în acel moment, altă lume, decât cea a lui, cea din spatele ochilor albaștri care au rămas agățați de lumea copilăriei. Unii, foarte înguști la minte, numesc asta deficiență mentală. Deficiență mentală pentru că nu vrei să accepți o lume în care nu îți ai locul, în care oamenii îți pun etichete “retardat, handicapat, săracul, nebunul”? Mai degrabă instinct de conservare, de conservare a ceea ce, copil fiind, părea frumos și sincer, o lume în care dacă spui ce gândești și te arăți așa cum ești nu e luat drept semn de slăbiciune, nici nu e interpretat și reinterpretat până le sună bine și pe măsura gândirii mult prea pragmatice a oamenilor mari. “Deci, ești fericit?…”, scap întrebarea, fără voia mea. Se oprește și, parcă încercând să înțeleagă ce voiam să zic, se întoarce puțin în lumea lui, apoi, fără să mai zâmbească, îmi spune, ezitant, că da, e fericit. De fapt nu, nu a spus-o prin cuvinte, doar încuviințând ușor din cap. Și, la urma urmei, chiar dacă și-ar fi putut explica ce e aia fericire, ar fi putut răspunde? Mai ales că viața i-a arătat o lume care zâmbește doar din interes, de orice fel ar fi, unde fiecare are propria traducere a cuvântului fericire, traducere care e adânc înrădăcinată în superficial, în clișeu, în egoism ori interes, o traducere de neînțeles pentru un copil. Și-atunci, de ce să vrei să devii adult, nu e mai bine să te agăți, atât cât poți, de lumea sinceră a copilăriei? Și dacă lumea consideră asta drept un rateu uman – conform cu gândirea închistată a oamenilor, atunci ce? Și, de fapt, de ce trebuie să existe o explicație a stărilor sufletești, nu e de ajuns că simți, trebuie neapărat să îți și explici trăirile, simțirile, trebuie neapărat să îți traduci sufletul? Omenirea și-a pierdut de mult partea sufletească, acei puțini care încă mai au suflet fiind arătați cu degetul de lumea egoistă, proastă și rea, o lume care se îndreaptă, la fel ca vitele încărcate în camioane, spre abator. Un abator spiritual care are, non-stop, materie primă. Și-atunci de ce ai vrea să faci parte din lumea asta? Nu e mai bine să îți construiești tu lumea așa cum vrei, chiar dacă asta e considerat drept deficiență mentală, să păstrezi acea lume în care poți să te bucuri de orice?
M-a condus, râzând bucuros, până dincolo de zona din care știa că nu are voie să iasă. S-a oprit, urmărindu-mă cu privirea aceea de copil, sărind de pe un picior pe altul, apoi, ridicând mâna stângă, în care ținea și acum plăcinta de care aproape uitase, a strigat: “Ioooi, ce bucuros îs că v-am văzut! Să îi spuneți și la doamna Cleo că m-ați întâlnit.”
