Un eveniment Colțul Românesc, în cadrul proiectului Șezători în Țara Silvaniei, realizat în parteneriat de Fundația pentru Educație și Dezvoltare Locală AGAPIS și Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, Șezătoarea Centenară a fost, în primul rând, despre cei, mai bine zis despre cele care au participat la șezătoare, despre femeile care duc mai departe tradiția românească, cele pentru care portul popular românesc înseamnă frumusețe, și, ca atare, îl scot la lumină. Iar asta, într-o lume a plasticului, într-o lume care e, deja, rodul unei campanii puternice, agresive de amarketing a kitsch-ului, înseamnă enorm. Pentru că frumusețea, simplitatea frumuseții portului popular românesc are o magie a ei. O magie care prinde viață cu fiecare cusătură ori broderie realizată de fiecare dintre cele pentru care tradiția țărănească nu e doar un exponat de muzeu, ci face parte din viața de zi cu zi.
Și pentru fiecare dintre femeile acestea frumoase care au participat la șezătoare, doar respect și admirație. De ce? Pentru că au refuzat să stea în casă, privind la televizor ori citind tot felul de mesaje pe facebook care îndeamnă la iubirea de neam, dar totuși, să ne întoarcem spatele unul altuia, așa, ca să vadă celălalt cine e mai ”tare”. De ce admirtație? Pentru că au refuzat să ”zacă” și au ieșit din confortul casei pentru a face ceea ce le place, adică să coasă. Și unde altundeva să facă asta dacă nu la o șezătoare de genul ăsta, laolaltă cu cele asemeni lor. Pentru că acolo se nasc povești. Și pentru că a face ceea ce îți place înseamnă libertate.
Pentru a descrie, pe scurt, despre șezătoarea asta, mai bine o citez pe Silvia Butaș: ”A fost mai mult decât o şezătoare. A fost o mică unire de două șezători, de la Brașov și din Țara Silvaniei, cu bucate tradiționale aduse de femei harnice, cu vin, cu colinde și bună dispoziție! La anul, sper să ne unim mai mulți!”
”Vreți să cântăm împreună o colindă? Haideți să cântăm”, le-a spus Sergiu Chirilă, simplu, femeilor aflate acolo. Și așa a început totul. Și aș mai fi scris despre șezătoare, despre broderiile (în jur de 100), din mai toate colțurile țării expuse acolo, despre cântările comune, despre voia bună, despre zâmbetul omniprezent. Însă am plecat mai repede de acolo decât aș fi vrut. Am plecat de acolo atunci când, de o parte și de alta a mea, ori în mijlocul sălii, fotografii s-au așezat în genunchi, aproape pe burtă, pentru a fotografia farfuriile cu mâncare ori acul de cusut din mâinile femeilor. Poate, mai mult decât orice aparat sau obiectiv scump, fiecare fotograf ar trebui să aibă în dotare bunul-simț.
Înainte să plec, m-am oprit puțin să o rog pe Alina să-mi scrie câteva rânduri. Și, în timp ce stăteam de vorbă, în loc să încerc să rețin ceea ce îmi spunea, mie îmi trecea prin minte: ce om fain e Alina!
Alina Zară Prunean. Mai mult decât despre șezătoare ori alt eveniment creat de ea (multe, și toate frunoase) vreau să scriu despre ea. Pentru că e unul dintre atât de puținii oameni frumoși care mai există, încă, în lumea asta. E un om pe care-l citești cu drag. Primul lucru pe care-l vezi la ea e eleganța. Are o eleganță a sufletului pe care rar o întâlnești. Și nu una de fațadă, ci una sinceră, și de asta face ea ce face, de asta încearcă să tragă lumea după ea, că poate o să fie mai frumoasă, de asta Mândra e chic. Și e ușor să-i descifrezi privirea, nu e nimic în ceea ce face un joc pentru crearea propriei imagini, nu e nimic pus la vedere doar ca să dea ea bine. Dimpotrivă, încearcă să scoată în evidență lucrurile frumoase care se întâmplă atunci o idee de-a ei prinde viață. Nu ”uite cine sînt eu, ci uite ce lucruri frumoase se pot face, uite ce oameni faini sînt cei care fac lucrurile ăstea frumoase”. Iar eleganța asta a ei sufletească, dacă ar exista o balanță pentru frumsețea omenească, ar cântări mult mai greu decât teatrul ieftin al celor mulți, foarte mulți, prea mulți, care își ocupă tot timpul cosmetizându-și propria imagine. Iar asta înseamnă enorm.
Mi-a spus că o să-mi scrie câteva rânduri, doar să-i aduc aminte. I-am adus aminte după ora 10 seara.
Și pentru că ea e cea mai în măsură să spună despre evenimentul ăsta frumos (și pentru că îmi place ce și cum spune) îi dau ei cuvântul:
”Pe tot parcursul anului am urmărit un proiect tare fain, de la mine de acasă, din Brașov (eu sunt din Țara Făgărașului și femeile de la noi de reușesc foarte des în Șezătoare la Brașov). Comunitatea aceasta a creat o inedită expoziție itinerantă “Centenar 1918 – 2018 în 100 de modele de la strămoși moștenire”. Proiectul reprezintă metaforic unirea zonelor geografice cu ajutorul simbolurilor prezente pe ie, spăcel, cămașa tradițională a României. Au reușit o colecție de 100 de modele cusute impecabil, înrămate și povestite.
Fiecare zonă: Banat, Basarabia, Bucovina, Crișana, Dobrogea, Maramureș, Moldova, Muntenia, Oltenia și Transilvania este reprezentată de 10 cusături reprezentative, folosind materiale naturale: bumbac, lână, cânepă, in, mătase și în unele cazuri paiete și fir auriu sau argintiu. N-am ajuns să văd expoziția pe viu, așa că m-am găndit să o aduc în Sălaj, să se bucure și prietenii mei de acasă de aici. Asfel că am adăugat și trei piese cusute în Sălaj de doamnele cu care atelierul nostru de zestre contemporană Mândra Chic colaborează aici: o cusătură după model vechi de la Bădăcin, cusută de Ileana Gherman, una de Giurtelec, cusută de Silvia Hodiș și una de Meseș cusută de Lina Niste!
Așa că am pus la cale o nouă șezătoare în cadrul proiectului “Șezători în Țara Silvaniei“, pe care îl derulăm de doi ani. Un parteneriat special între Fundația pentru Educație și Dezvoltare Locală AGAPIS și Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj. De data asta a fost o șezătoare Centenară, cu 100 de pânze și povești care a reunit femei din Brașov și Sălaj.
Conceptul evenimentului a fost simplu: lăsăm totul să decurgă firesc, să se creeze atmosferă de șezătoare contemporană! Oamenii au adus fel de fel de mâncăruri gătite acasă după rețete vechi, s-au îmbrăcat cu haine de sărbătoare, au cântat, au chiuit, au făcut schimb de urări și strigături, de tehnici de cusut, de povești și bucurii.
Mi-a plăcut tare mult momentul în care România modernă se defășura în fața noastră maiestoasă și autentică: Sergiu Chirilă, îmbrăcat impecabil la costum, cu papion și cântând la pian în armonie cu 100 de femei îmbrăcate cu ii cusute migălos de mâinile lor sau cu cămăși moștenite din străbuni! Și câteva zeci de alți oameni transmițând mai departe momentul altor sute de oameni care ne urmăreau din toate colțurile lumii live-urile!
Și m-am mai bucurat de un moment inedit! După 10 ani de preumblări prin lume, Suveica bunicii, pentru care am creat un proiect internațional de călătorie ce are în portofoliu 1 milion de km pe întreg Mapamondul, a venit acasă și am făcut personal o predare către o nouă călăuză, care, de data aceasta e din Sălaj. Ana Maria Gherman a preluat Suveica Mamei Ruța venită din Argentina pentru a o duce de Revelion la New York!
Cusăturile din cadrul expoziției au fost donate de membrele șezătorii pentru a ajunge în posesia comunității românești din Timoc, la părintele Boian, care luptă să se păstreze în zonă folosirea limbii române și a tradițiilor românești.”
V-am spus, nu? Ce om fain e Alina!
