Sfinxul de la Teștioara. Tăurile înghețate

Acolo, în pădurea sălbatică de lângă satul sălăjean Teștioara, sfinxul, uriașul ăsta de piatră, pare că stă de veghe de când lumea, ”ridurile” lăsate de timp nefăcând altceva decât să dea o și mai mare doză de mister: ”Dacă ar putea să vorbească, oare ce povești mi-ar spune despre partea asta de lume? Ne-am mai întâlnit și altă dată?”

Am mai ajuns în zona aceea de câteva ori, dar de data asta, deviind puțin (iar uneori, puțin înseamnă mult) de la traseul marcat din privire, de acolo, de lângă tăul înghețat unde făcusem o mică pauză de umplut ființa cu frumusețe, am ajuns lângă uriașul de piatră, coborând de pe culme. Și deși ar fi trebuit ”să-l văd” de prima dată când am fost acolo, doar acum am căscat ochii mari și am exclamat, descoperindu-l: ”Sfinxul. Ăsta e un sfinx. Fii atent, ochii, nasul, gura, ba are chiar și căciulă, la fel ca dacii, pe vremuri…”

Lumea frumoasă a Sălajului

Sălajul e superb, și în locuri ca cel de lângă Teștioara, senzația asta, cum că partea asta de lume e specială, e și mai acută, totul în jur e parcă învăluit într-o aură de poveste, mister, zmei, creaturi de legendă, plus amprenta asta umană autentică, cea a țăranului simplu, care trăiește așa cum a trăit încă de la început de lume, în armonie cu natura.

”De toamna trecută, împreună cu prietenul, suntem obsedați de Sălaj, mare parte datorită articolelor ce le publici. Noi suntem din Baia Mare, dar prin comparație, zona noastră e zero barat cu ce se găsește în Sălaj… După articolele citite și din ce am văzut, am ales să îmi fac disertația pe locații geoturistice din Sălaj, pentru că damn, ai văzut cum arată Sălajul? Adică sincer, e wow!”, mi-a scris Ana, într-o corespondență pe e-mail, zilele ăstea. Și are dreptate. Sălajul e wow! Adică, după vreo 40, 50 de reportaje și mult mai multe ”incursiuni” prin tot ceea ce înseamnă Sălaj (nu cel care dă bine în pliante, ci Sălajul adevărat, cel cu locuri superbe și oameni calzi și primitori), și încă nu am văzut decât o parte din locurile deosebite care știu că sînt aici, chiar dacă nu am niciun reper și nici nu sînt trecute pe vreo hartă.

E o senzație puternică, pe care mi-o traduc, de fiecare dată când mai descopăr câte un loc dintr-ăsta minunat, simplu: ”oaaauu!” Și sînt sigur că Sfinxul știe despre ce vorbesc, adică, hei, el e aici din vremuri străvechi, poate așteptând pe cineva ca mine, căruia să-i povestească despre pădurea de la Teștioara, despre cei care au trecut pe acolo, ba chiar despre începuturile lumii și, de ce nu, despre cei care au fost aici cum mult înainte de cei dintâi oameni. Ori poate doar stă de veghe, tăcut, și îl lasă pe fiecare dintre cei care îl întâlnesc să descopere singuri.

Tăurile înghețate

Privind la nemișcarea înghețată a tăurilor din pădure, aproape că nu-mi venea să cred că tăurile ăstea sînt aceleași cu locurile pline de verdeață, de șerpi, de insecte, de tot felul de vietăți, de plante care plutesc ori care se întind către suprafață, pe care le-am găsit aici vara, când totul pare altfel. Și nu pentru că acum, când iarna îmbracă natura cu ”hainele” create de ea, nu ar fi la fel de frumos, dar nemișcarea asta pare oarecum ireală, aici, în natură. Doar cioturile ieșind din apa înghețată, în partea dreaptă a tăului mare, sînt aceleași, în rest, pare că ai ajuns în cu totul alt loc. Însă într-un loc superb, și nu doar datorită celor două tăuri permanente, ci mai ales tăului ăsta înghețat și care vara e mai mult o băltoacă neagră, puturoasă (din cauza lemnului, a plantelor putrezind încet în mlaștina asta mică din pădure), dar care acum a prins în încleștarea de gheață trunchiuri de copaci, cioturi care se întind ca niște mâini către pădure ori crengile rupte de furtună și care așa, ca niște degete răsfirate, par că vor să te prindă și să te țină captiv, să le ții de urât.

Evident, ca orice alt tău, și nu doar din Sălaj, poveștile, legendele sînt prezente, și, dacă ai noroc să dai peste vreun om de-al locului, care le și cunoaște, o să ai parte de povești cum numai în copilărie ai avut (mă rog, copilăria de demult, că cea de acum, exclusiv computerizată, e total e lipsită de poveste, ba chiar de viață). Însă chiar și așa, fără povestitor, poveștile tăurilor le poți auzi, e nevoie doar de liniște și ceva imaginație, de restul se ocupă pădurea.

Ultimul mohican

Cum poți să fredonezi melodia din coloana sonoră a filmului ”Ultimul mohican” și să alergi, în același timp? Simplu. O iei la goană pe pantele acoperite de frunze, printre copaci, sărind peste obstacole, urcând, coborând, iar urcând, și, în același timp, printre gâfâituri, să fredonezi melodia respectivă. Evident, mohicanii nu erau încălțați cu bocanci, și nici nu cărau în spate un rucsac de vreo 9-10 kile, vechi, murdar, și plin cu mai știu eu ce, dar care, ori cel puțin așa îmi place să cred, sînt kit-ul meu de supraviețuire, pe care îl iau întotdeauna cu mine, atunci când mă aventurez în orice loc mă cheamă într-acolo. În schimb, eu nu aveam în mână, la fel ca ei, nelipsitul tomahawk, și nici nu alergam să salvez cine știe ce domniță luată captivă de huroni. Ci, pur și simplu, am lăsat ”nebunia” pădurii să mă cuprindă, o ”nebunie” care mă cuprinde foarte rapid, atunci când sînt în natură, și care se transformă într-un fel de a-mi exprima libertatea alergând. Atât. Ba nu. Plus melodia în cauză.

Sfinxul

Dacă îl privești de jos, din vale, vezi doar o stâncă ceva mai ciudată, cu niște scrijelituri pe ea, de parcă cineva ar fi încercat să scrie ceva acolo. Însă, coborând de pe culme, odată ce am ajuns lângă ”mănunchiul” de stânci aflat în vârful movilei de pământ, uriașii se arată tot mai mult. Primul, Sfinxul, adică ceea ce e la suprafață, respectiv capul uriașului, ale cărui caracteristici ies, pe rând, dar foarte pronunțat, la suprafață: nasul, ochii, linia gurii, cușma din cap, părul, barba neîngrijită. Lângă el, un alt uriaș de piatră, la fel de bătrân ca Sfinxul, își ițește capul așezat pe un soclu de piatră, cu muchia dreaptă, și care are pe pereți același tip de ”înscrisuri” vechi și care îți aprind imaginația. Și nu mai spui nimic, încercând să păstrezi liniștea, să nu-i trezești. Apoi, după ce ”îți dau de înțeles că e în regulă, poți să te joci”, asta și faci, te joci, bucurându-te că ești acolo, descoperind frumusețea locurilor acelea.

Ceva mai departe, o altă stâncă, mult mai mare, cu tot felul de grote, scrijelituri și colorată de vreme nu face altceva decât să dea locului o și mai mare doză de mister, de poveste. Și apoi, fiecare loc are povestea lui, și ori de câte ori ai ajunge în acel loc, descoperi de fiecare dată ceva nou, la fel ca și capitolele unei cărți, pe care le descoperi citindu-le unul după altul, întregind cartea pe care ai deschis-o tocmai pentru a-i afla povestea.

Pădurea are grijă de ea. Doar să o lași în pace

Așa a spus un sătean pe care l-am întâlnit, atunci când am ieșit din pădure, și ne-am oprit la povești lângă un fel de pancartă veche din lemn (și pe care de abia acum am descoperit-o), adresată turiștilor care trec pe acolo, ori, mai bine zis, care treceau pe acolo, în vremurile când drumeția însemna a ieși în natură de dragul naturii, nu să parchezi mașina pe iarbă, să faci niște grătare ori mici în timp ce muzica urlă la maximum, apoi, la plecare, să lași în urma ta un morman de pet-uri de bere, pungi ori pachete goale de țigări. Noroc că lumea, acum motorizată și computerizată, e mai interesată de terase, cluburi, meeting-uri, litoral ori schi, că altfel, zău, nu știu ce se alegea de natură, fiindcă omul are o puternică pornire de a distruge totul în jur, din simplul motiv că poate.

”Api, am și io niște oi, da’ nu prea mai mere, că nu mai îi la fel, acuma-i mai greu să trăiești din asta. Că, ia, și Pițurcă știe asta, nu antrenoru’, cățălu ăla mic pă lângă care ați trecut”, spune omul, arătând înspre cățelul mic și negru, care stătea ghemuit lângă ceva plug metalic ruginit, aflat la marginea ogorului, și pe care l-am descoperit mai mult datorită ochilor. ”Că l-ați văzut, așe-i?, că am văzut că v-ați oprit la el. Acuma, mai iei un lemn ori un animal din pădure, da’ dacă o lași în pace, pădurea se repară singură, că ia cum coboară cătă sat, să tot întinde. La oameni li-i mai greu, că locuri de muncă nu-s, viața-i grea, face fiecare ce poate, da’, încet-încet, se pustiește p-aci, de n-o să mai rămână nime’ ”, continuă omul să vorbească, parcă ne-am cunoaște de când lumea.

Și oameni din ăștia am tot întâlnit în Sălaj, și ei sînt cei care fac ca locurile ăstea deosebite să facă parte din poveste, din povestea locului și a vieții locului.

Însă mai presus de toate e natura, cea care, la fel ca o mamă, îi strânge lângă ea pe acei puțini care ajung acolo, pe cei care nu se mulțumesc cu ceea ce li se spune cum că ar fi totul, ori, cel puțin, ceea ce contează, și vor să cunoască, să vadă dincolo de ce li se arată, să știe, să descopere, să simtă. Și acei puțini sînt care decid că vor să trăiască aventura. La urma urmei, viața, ceea ce înseamnă cu adevărat viața, nu e ceea ce ți se spune ”așa da, așa nu”, e o aventură. Iar o aventură se trăiește. Cât de intens poți.