În timp ce pedalam la întoarcerea către casă, aveam un zâmbet larg pe față și îmi tot spuneam: ”Ce fain a fooost, ce fain a fooost…”
Se prea poate ca o ieșire cu bicicleta în pădure, în zi de Paște, să nu însemne mare lucru pentru cei mai mulți. Mai ales într-o zi când statul în jurul mesei e însăși chintesența unei zile de sărbătoare (așa cum e percepută de majoritatea, nu că așa ar fi). Însă pentru mine a fost așa de fain… De asta și vorbitul de unul singur la întoarcere.
Așa mi-a venit dintr-odată, să mă urc pe bicicletă și să mă duc în pădure. Mi-am luat repede o pereche de pantaloni scurți, un tricou și o vestă, și m-am încălțat cu o pereche de teniși albaștri cu steluțe. Apoi m-am urcat pe șa și dus am fost.
Ce faină senzație de libertate e să pedalezi prin pădure… Am mai fost în aceeași pădure de nu știu câte ori, dar de fiecare dată e la fel de frumos. Nu pentru că aș descoperi ceva nou, ci pentru că are pădurea o energie care te ia, pur și simplu, pe sus. Și cum ar putea fi altfel? Pădurea e viață, energie pură sută la sută.
Nu o să vă spun cum am pedalat. Nici n-ar fi ceva de spus. Adică ridici un picior, în timp ce-l cobori pe celălalt, și tot așa. Da, dar privitul în jur, adulmecatul aerului cu nările lărgite a ”minunare că sînt”, zâmbetul permanent și vorbitul cu natura din jur e o sărbătoare a sufletului. Asta, pentru cei împătimiți de libertate. Pentru ceilalți, să pedalezi în pădure e ceva de neînțeles: ”Bă, tu ești prost, altceva n-ai ce face?”
Cum se vorbește cu natura? Păi, se privește cu ochii mari în jur, apoi, când dai cu ochii de o vietate (și dai), saluți frumos.
”Salut, păsărică”, am zis când am trecut pe lângă o pasăre colorată. ”Păsărică?” M-a luat așa, o jenă, chiar și singur fiind, ca și cum aș fi zis ceva care n-ar fi trebuit. La următoarea pasăre întâlnită i-am zis simplu: ”Salut, păsăr!”. Ca să nu fie cu subînțeles.
Nu știu dacă așa o fi fost, dar mie mi s=a părut că păsărul se uită ciudat la mine. Poater pentru că era păsărică, iar să faci o păsărică păsăr, parcă nu se prea cuvine. În lumea animalelor, desigur. În lumea oamenilor poți fi păsăr, păsărică, păs ori chiar doar ”p”, și tot nu acoperi toată gama de orientări sexuale.
La întâlnirea cu următoarea pasăre am zis doar ”Salut!” și am dat din cap. Pasărea a părut mulțumită. Oricum, mai mulțumită decât celelalte două.
Nu a durat mult și m-am întâlnit cu o veveriță. ”Salut, veve!”, i-am zis, și chiar m-am oprit în dreptul ei. Părea foarte mirată. Era cu gura larg deschisă. ”Acuma ce-am zis?”, mi-am spus. Apoi m-am uitat mai atent și mi-am dat seama de ce avea veverița gura larg căscată. Avea o ditamai nucă în gură.
M-am urcat înapoi pe bicicletă și am luat-o la nimereală prin pădure. Am văzut că era cam noroios, dar mi-am zis că n-o fi chiar atât de noroios. Până m-am împotmolit cu tot cu bicicletă. Când am ieșit din noroi, și bicicleta și tenișii mei albaștri cu steluțe erau plini cu noroi. Nu-i nimic, mi-am zis, uită, este apă în vale. Numai bine să spăl noroiul.
Am spălat prima dată bicicleta. Apoi am băgat picioarele în apă, așa cum fac când sînt încălțat cu bocanci. Evident, oricât de repede aș fi ieșit de lângă mica căscăduță, mi-am umplut tenișii cu apă, cu tot cu șosete.
M-am uitat de sus în jos și m-a apucat un râs bezmetic, oarecum a fericire. Cum adică fericire? De la apa și noroiul de pe tenișii albaștri cu steluțe? Da. O fericire din aceea care îi apucă pe copii când sar în băltoace și se stropesc pe haine. O fericire din aceea care ține cont de nimic în jur și te ia, pur și simplu, pe sus.
De asta, în timp ce pedalam la întoarcerea către casă, aveam un zâmbet larg pe față și îmi tot spuneam: ”Ce fain a fooost, ce fain a fooost…”
Fericirea nu are nevoie de o motivație anume. E o stare sufletească pe care nici măcar nu e nevoie să ți-o explici. Doar să te bucuri de ea.
