Silvia Dușan, ilustratoare și profesoară de educație plastică la Hunedoara, este unul dintre facilitatorii proiectului „MarinArt. Platformă de educație prin artă”. La începutul lunii august Silvia a ținut Atelierul de Ilustrație și Desen Narativ pentru copii și adolescenți din Marin (Sălaj) și am stat de vorbă cu ea ca să aflăm cum a fost experiența din punctul ei de vedere, care au fost bucuriile dar și provocările și cum ar vedea viitorul unor astfel de inițiative.
– Bună, Silvia! Mulțumim că ai acceptat să iei parte la proiectul MarinArt / Platformă rurală de educație prin artă!
– Bună, Raluca! Mulțumesc și eu pentru invitația de a participa la acest frumos proiect.
– Să intrăm direct în pâine : cum a fost pentru tine această experiență (în general)?
– Proiectul acesta a venit exact la momentul potrivit. A fost ca o gură de aer proaspăt după un an pandemic în care am predat online și în care interacțiunea cu oamenii a fost mai limitată.
Surpriza a fost că satul Marin e un loc în care îmi doream să ajung încă din facultate, după ce am citit un articol într-o revistă despre reconstituirea unei nunți tradiționale realizată de Patricia. Mi-am zis atunci : “ Ce oameni frumoși! Mi-ar plăcea să ajung într-o zi în Marin și să particip la astfel de evenimente” și “Voila” peste câțiva ani am ajuns să fac parte dintr-un asemenea proiect ca facilitator la proiectul MarinArt.
A fost o experiență extrem de frumoasă. Mi-au rămas în gând copiii din sat, care sunt extrem de empatici, deschiși, receptivi și talentați, Casa Albastră în care am dormit mai bine ca nicăieri altundeva, oamenii frumoși pe care i-am întâlnit în acest proiect și nu în ultimul rând Marinul care are un farmec aparte și care încă mai păstrează puțin din atmosfera satelor de odinioară. Și eu sunt născută la sat, un sat frumos, poziționat pe malul Crișului Alb în Țara Zarandului , însă din păcate casele vechi țărănești au dispărut demult știrbind puțin din peisajul bucolic al vieții de la sat, pe care l-am regăsit pe ulițele Marinului, unde mai poți zări din loc în loc câte o casă țărănească ce se încăpățânează să supraviețuiască timpului.
Nu voi uita nici barul din sat, denumit “ La mătușica Vântoaie” , un fel de “ Poiana lui Iocan” în care ne adunam seara, după ateliere la o halbă de bere pentru a dezbate diverse subiecte.
Îmi vor rămâne în suflet diminețile din casa de un albastru (de) Marin, în care nu mai eram trezită de alarma telefonului ci de fluieratul ciurdarului care trecea cu turma de vaci înspre dealurile Marinului.
Toate acestea, pe lângă bucuria de a lucra cu copiii au dus la o experiență extrem de frumoasă pe care nu o voi uita prea curând.
– Tu lucrezi cu copii/ adolescenți în Hunedoara, ca profă de arte, corect ? Ne poți povesti oare puțin comparativ ? Ce a fost diferit cu grupul de aici?
– Da. Așa este. De un an de zile predau Educație plastică la două școli de gimnaziu din Hunedoara. În primul rând, a fost diferit faptul că atelierul s-a desfășurat cu prezență fizică, nu online așa cum am predat eu în mare parte în acest an.
Comunicarea, schimbul de idei, împărtășirea informațiilor și feedbackul sunt mult mai eficiente în predarea cu prezență fizică. Acest lucru este clar.
Diferit a fost faptul că ei au venit cu gândul să se distreze, să experimenteze și să se joace, iar lucrul acesta s-a observat în degajarea, creativitatea, imaginația și libertatea de a se exprima prin desen.
La școală după ce anunț o temă, la început mulți dintre elevi se blochează, spunând: „eu nu pot”, „e prea greu” sau „nu știu să desenez”. La atelierul de ilustrație nu a fost cazul, ideile și-au făcut apariția rapid, copiii lăsându-și imaginația să curgă, dând naștere unor lucrări deosebite, înțelegând că au deplina libertate de a e exprima așa cum doresc. Un mare plus a fost și faptul că înaintea atelierului de ilustrație veneau cu multe idei și povești de la atelierul de storytelling, facilitat în prima săptămână de actorul Răzvan Ropotan, iar în a doua săptămână de dramaturga Selma Dragoș.
Un alt lucru diferit ar fi mediul în care s-au desfășurat atelierele, fiind pentru ei un loc familiar și prietenos, în comparație cu cel de la școală unde sunt mult mai multe reguli, care duc la o atmosferă mai rigidă. Plus că cei care terminau mai repede desenele aveau voie să meargă în curte la joacă sau să participe la celălalt atelier, care se desfășura în paralel cu cel de ilustrație.
– Ce metode ai aplicat ca să ții acest grup mare și eterogen atent și curios, cuminte și totuși într-un spirit ludic?
– Încă din prima zi, ne-am dat seama că trebuie să împărțim colectivul de copii în două grupe, pentru că este destul de dificil și obositor să lucrezi cu un colectiv mare, mai ales dacă copiii sunt de vârste diferite. Așa că, o parte dintre copii participau la atelierul de desen și ilustrație care s-a desfășurat în bibliotecă, iar cealaltă grupă participa la atelierul de storytelling, care, fiind un atelier mai dinamic, s-a desfășurat afară, în curte, apoi seara se reluau atelierele schimbându-se grupele între ele. Pe această strategie am mizat în cele două săptămâni de ateliere și cred că a fost foarte bine așa.
Dacă e să vorbim despre metodele de a ține grupul mereu atent, nu a necesitat un mare efort din partea mea, deoarece copiii veneau mereu cu mult entuziasm și idei noi, care abia așteptau să fie lăsate libere. Sigur că au existat și momente în care inspirația refuza să apară, iar pentru acest lucru ne-au fost de mare ajutor cărțile cu ilustrații din bibliotecă, însă de cele mai multe ori blocajele dispăreau după ce participau la atelierul de storytelling, unde era mai tot timpul o mare veselie.
– Au fost 2 săptămâni super intense. Care a fost momentul tău cel mai drag, amuzant, emoționant – pe care-l poți împărtăși cu noi?
– Au fost foarte multe momente frumoase în aceste două săptămâni. Nu cred că a trecut o zi în care să nu mă minunez de cât de empatici, deschiși și prietenoși sunt acești copii.
Un moment care ne-a emoționat pe toți a fost, atunci când la unul dintre ateliere, un copil a alunecat și s-a lovit la picior, moment în care toți copiii s-au oprit din joacă și au alergat înspre el. Mai mult, o fetiță a luat-o pe Alice, una dintre cățelușele de la Casa Albastră și i-a oferit-o spunând: “ Te iubesc și sper să te faci bine”. Ne-a emoționat pe toți , chiar dacă un astfel de gest ar trebui să fie unul destul de firesc, îl regăsesc din ce în ce mai rar atât în colectivele de copii, dar mai ales la adulți. Nu știu cât am dăruit eu în aceste două săptămâni, dar știu că eu am primit în schimb foarte multe.
Un alt moment emoționant pentru mine, a fost atunci când copiii au avut ca temă să deseneze harta satului, pe care să plaseze locurile pe care le consideră ei cele mai importante din sat. O fetiță, care locuiește cu părinții în Spania în timpul anului, însă vara vine la bunicii din Marin a desenat pe hartă cele mai importante locuri pentru ea, cele două case ale bunicilor și biserica, redând fundalul în culorile drapelului national. Am intrebat-o unde îi place mai mult și mi-a răspuns: “ Aici la Marin, pentru că aici sunt mai fericită și am mai multă libertate”. M-a emoționat câtă emoție, sinceritate și dor a așternut într-un singur desen.
Emoționant a fost și momentul despărțirii de copiii de la atelier, chiar și în dimineața plecării mele și a Selmei încă au mai venit copii să ne mai spună încă odată la revedere.
Despre asta cred că este vorba în astfel de proiecte, despre emoție, despre faptul că nu participi dor ca să bifezi că ai făcut un lucru, cel mai important e sentimentul de prietenie, de acel împreună, de acea căldură și conexiune care se creează între oameni și care cred că ne-a lipsit tuturor în această perioadă a pandemiei.
– Dar despre provocări, ne poți povesti câte ceva ? care au fost provocările acestui proiect și cum le-ai rezolvat?
– Nu aș putea spune că au fost provocări mari. În primul rând, provocarea a fost faptul că a trebuit să îi fac interesați de atelierul meu, de temele propuse și să asculte diferitele sugestii oferite pe parcursul atelierului.
Atunci când lucrezi cu copiii care sunt de o energie debordantă, e automat o provocare, pentru că trebuie să încerci să îi menți interesați și curioși de ceea ce le prezinți. Trebuie mereu să găsești metode și strategii, mai ales pentru cei mai energici. Cred că în cazul de față soluția a fost simplă, pentru că în fiecare zi a fost o altă temă, ceea ce i-a menținut curioși și interesați pe tot parcursul a celor două săptămâni.
– Care a fost un lucru singular, un gând anume cu care ai plecat acasă din această experiență? Pentru că, nu-i așa, într-o asemenea experiență intense învățarea e bidirecțională, de acord?
– Primul gând atunci când am plecat de acasă, a fost acela de a împărtăși cu ceilalți din cunoștiințele mele, de a împărtăși câte ceva din tainele artei, pentru că în primul rând mergeam să susțin un atelier și bineînțeles că fiind cred eu o persoană destul de spirituală, m-am gândit că voi pleca după această experiență mult mai bogată din acest punct de vedere. Cu riscul de a mă repeta o să spun că nu știu cât de mult am dat, însă știu că am primit foarte multe. Acești copii m-au învățat ce înseamnă empatia, toleranța, bucuria de a fi împreună și de a fi atent la celălalt de lângă tine.
– Ai ceva sfaturi pentru facilitatori care sunt mai la început de drum (atât colegi de-ai noștri de proiect cât și alți viitori facilitatori)?
– Unui facilitator la început de drum i-aș spune să plece la drum cu multă răbdare, empatie, cu dorința de a se juca, de a asculta, de a înțelege și nu în ultimul rând să nu încerce doar să modeleze caractere ci să se lase la rândul său modelat, pentru că de cele mai multe ori descoperi că după ce lucrezi cu copiii, pleci altfel de cum ai venit, te schimbă, te face mai tânăr și cu o poftă mai mare de viață ! Trebuie doar să ai puterea și dorința să îți deschizi sufletul !
– Cum ați încheiat atelierul de desen și ilustrație narativă, ce ați co-creat la final?
– Atelierul de desen și ilustrație l-am încheiat cu o expoziție de desene, ilustrații și cărți -acordeon lucrări ce au fost expuse în curtea Casei Albastre din Marin și în Biblioteca sătească ce se află în aceeași curte.
Expoziția de desene s-a îmbinat cu prezentarea animațiilor, poveștilor, jocurilor create la atelierul de storytellling al Selmei Dragoș, care s-a desfășurat în paralel cu cel de ilustrație. Mai mult, cele două ateliere s-au îmbinat și completat reciproc. De exemplu, la desen am realizat în prima săptămână o carte acordeon, a cărei pagini conțin benzi desenate create de copii după o poveste inventată de ei la atelierul de storytelling facilitat de Răzvan Ropotan, iar o altă carte-acordeon am realizat-o în a doua săptămână, carte a cărei pagini conțin clădiri din satul Marin realizate în tehnica papercutting. Astfel, că plecând de la ideea de papercutting i-a venit ideea Selmei de a crea cu un grup de copii un teatru al umbrelor pe baza unei povești creată de o fetiță de la atelier.
Binențeles, că la expoziție copiii și-au chemat părinții și prietenii care au primit chiar și invitații realizate tot de ei.
– Ai mai participa la astfel de proiecte, în Marin sau în alt sat ? Crezi că putem visa la a construi un fel de rețea rurală de astfel de inițiative de învățare ludică și creativă?
– Da, cu siguranță că aș mai participa la astfel de proiecte, mai ales dacă acestea se desfășoară la sat, pentru că se pare că acest mediu în care să mă desfășor artistic mi se potrivește personal cel mai bine. Dacă mă întrebi dacă aș mai participa la un astfel de proiect în Marin, cu siguranță că da ! M-am îndrăgostit de acest loc plin de farmec și de energie bună așa că trebuie să revin într-o zi. Nu scăpați voi atât de ușor de mine ! )
Pe de altă parte cred că e foarte important ca în cât mai multe sate să fie astfel de proiecte, pentru că satele suferă cel mai mult de lipsa evenimentelor artistice și culturale. Copiii de la sate trebuie să participe la așa ceva, pentru a-i face să conștientizeze importanța valorilor și tradițiilor locurilor în care trăiesc, dar și importanța culturii în societate. Consider că o societate fără cultură este o societate pe cale de destrămare, cultura fiind cea care ne umanizează, ne face mai buni, deschide noi orizonturi și ferestre spre frumos.
Din fericire, am observat că în ultima perioadă lucrurile au început să se schimbe în bine, pentru că au apărut tineri care s-au întors de la oraș descoperind frumusețea satului, bogăția culturală și istorică pe care o poate oferi satul românesc și care trebuie scoasă la lumină.
Din acest punct de vedere, Marinul este un sat foarte norocos, datorită Patriciei Toma care a înțeles cât de importante sunt tradițiile și păstrarea acestora, descoperind abundența de frumos, frumosul acela simplu și autentic pe care îl regăsești doar la sat. E foarte plăcut să vezi că alături de câțiva oameni frumoși pe care i-a adunat în jurul ei a reușit să transforme un mic sat din județul Sălaj, într-un reper cultural și artistic important pe hartă și cred că acesta e doar începutul. De astfel de tineri au nevoie satele românești, de un astfel de “influencer” care să îi motiveze și pe ei să redea frumusețea locurilor în care au copilărit.
– Mulțumim și mult spor în tot ce faci!
– Cu drag ! Mulțumesc și eu pentru invitația de a participa la un astfel de proiect ! Numai bine și la cât mai multe proiecte frumoase!
Atelierul de ilustrație și desen narativ face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.
Fotografii realizate de Patricia Marina Toma.
