Șimleu Silvaniei, frumusețea caldă a orașului de sub Măgură

Cei care s-au așezat primii aici și care au pus bazele așezării care azi poartă numele de Șimleu Silvaniei nu cred au făcut-o la întâmplare, dealul cel mare, impunător al Măgurii, acest munte mai mic, frumos și sălbatic, a fost ca o garanție că ceea ce va deveni cândva un oraș va fi la fel de frumos ca Măgura.

Nu știu dacă Șimleu Silvaniei, așa cum e el acum, e ceea ce pentru cei mai mulți s-ar putea numi atracție turistică, dar asta doar din cauza simplului fapt că cei mai mulți caută un ritm al vieții tumultuos, în viteză: fuga la muzeu (dacă ești turist), că dă bine, apoi ia terasele la rând, apoi shopping, evident, dacă se poate, de fapt numai la mall – cu cât mai mare și mai aglomerat, cu atât mai bine. Aglomerația, zgomotul asurzitor al marilor orașe e, pentru cei mai mulți, ca lumina pentru insecte, irezistibilă.

Liniștea, frumusețea caldă, ca de vacanță a orașului Șimleu nu poți să o decoperi pe hărțile din aplicațiile cu ”unde și ce să vezi”, cele care le conservă comoditatea celor aflați în căutare de ”distracție” până la a îi transforma în reflexe condiționate umblătoare. Orașul ăsta mic de sub Măgură îl descoperi doar dacă lași deoparte tot ceea ce înseamnă ”advertising” și, chiar dacă ajungi acolo cu alte treburi ori întâmplător, o iei ușor la pas.

Am văzut Șimleul de multe ori, mai ales în ultimii ani, însă acum, când am venit din Zalău doar pentru a ajunge la cofetăria din centru și a mânca cel mai bun cremeș de casă pe care îl poți mânca (cel puțin din experiențele de până acum), am redescoperit Șimleul, l-am văzut cu totul altfel decât până acum, i-am descoperit frumusețea asta caldă, ca de vacanță, care m-a purtat pe străduțe, prin parc, pe malul râului Crasna, pe oriunde m-au dus pașii în cele aproape trei ore cât am fost acolo. Bineînțeles, după ce am terminat de mâncat cremeșul și încă o prăjitură, care, recunosc, mi s-a părut irezistibilă, și după ce, de unul singur în cofetăria cu amintiri, am lăsat gândurile să o ia încotro vor ele, preț de câteva minute. Apoi, am mulțumit pentru prăjituri și am ieșit afară. Și, dintr-odată, surprinzându-mă chiar, am simțit orașul ca fiind și al meu.

Străzile aproape pustii ale după-amiezii i-au dat un farmec aparte orașului, o notă de ireal, când te gândești la ce înseamnă, în general, un oraș. Și senzația că, dintr-odată, ești în vacanță devine și mai pătrunzătoare, iar o pace liniștitoare te înconjoară și te face să te simți ”acasă”, o senzație de familiar pe care nici măcar nu e nevoie să ți-o explici, e de ajuns că o simți. O senzație care se amplifică văzând copiii cum, râzând cu tot trupul, își duc jucăriile cu ei, pe străzile aproape pustii, fugind către parc, unii pe rotile, alții cu skateboard-ul, alții cu coarda în mână. Un fel de copilărie ”la liber”, pentru că străzile orașului, la ora aceea, sînt blânde, liniștitoare.

Parcul e ceea ce ar trebui să însemne un parc – nu foarte mare, liniștit, cochet și care să te facă să simți că, odată ce ai intrat, ești binevenit acolo. Și deși sînt în același parc, foarte frumos și bine întreținut, fiecare e acolo cu micul lui univers – copiii cu joaca, adolescenții cu râsetele și buna lor dispoziție, cei mai în vârstă odihnindu-se, bucurându-se de liniște, de soare și de verdele din jur. Iar străduțele din jur sînt ca o extensie a parcului, la fel de liniștite, la fel de calde și, un lucru pe care îl remarci imediat, ciripitul păsărilor, care însuflețește străduțele acelea. Și nu o dată m-am oprit să ascult cântecele păsărilor, fiecare părând că are ceva de spus pentru tine, cel ajuns acolo, uneori atât de drăgălaș că zâmbetul ți se întinde, imposibil de oprit, pe toată fața.

Verdele sălciilor, multele bănci așezate de-a lungul trotuarului e un model de ”așa da”, atunci când vine vorba despre văile și râurile din orașe. Nu ai de ce să le bagi prin conducte, ori să le astupi cu betoane, asta nu face decât să distrugă farmecul apelor curgătoare. În Șimleu, să te plimbi pe malul Crasnei e o adevărată relaxare, iar verdele din jur ți se așază pe umeri ca mâna unui prieten: ”Și, spune-mi, cum te simți, ți-e bine? Dacă ai nevoie de mine, sînt aici.”

Plimbându-mă pe malul râului, m-am pomenit salutându-i pe toți cei mai în vârstă pe care i-am întâlnit în cale, fără să-mi dau seama chiar, iar salutul lor a venit simplu, firesc, ca și cum, dacă tot eram și eu și ei acolo, înseamnă că sîntem toți de-ai casei, un sentiment pe care îl ai, încă, doar atunci când mergi pe ulițele satului și te întâlnești cu sătenii, iar salutul – că-l cunoști pe celălalt, că nu -, e ceva absolut firesc, un semn de respect.

M-am oprit și am privit o femeie în vârstă care stătea pe bancă, cu privirea pierdută. Și aproape… ba nu, chiar i-am văzut amintirile prinzând viață, și știu că și-ar fi dorit să dea cumva timpul înapoi. Să fie la fel ca cei doi adolescenți care se plimbau și ei pe acolo, ținându-se, discret, de mână. I-am privit trecând pe lângă mine, pe lângă sălciile verzi, lăsându-și pașii să îi poarte pe malul Crasnei. Încet. E frumos. Și e liniște.

Ruinele cetății Báthory, cu a sa arhitectură renascentistă, ar putea fi un punct de atracție nu doar pentru șimleuani, ci pentru oricine trece pe acolo. Și ar fi simplu să fie așa, ar trebui doar ca gardurile ălea, nelalocul lor acolo, să dispară, iar în locul plasticului și a fierului ruginit, pavilionul porții, cu două nivele, deasupra gangului boltit, cele două turnuri, bastionul și ce a mai rămas din zidurile de apărare să fie la vedere. La urma urmei, castelul ăsta e al tuturor, de ce să-l ascunzi după garduri? Nu mai bine să transformi locul, chiar și așa, nerestaurat, într-un loc în care șimleuanii, și nu numai, să meargă cu plăcere, ca o incursiune în istorie?

Am plecat de acasă, din Zalău, să mănânc o prăjitură în Șimleu. Un oraș pe care l-am redescoperit altfel decât cum l-am văzut până atunci. E frumos orașul de sub Măgură. E un oraș cald, primitor, iar liniștea pe care o descoperi acolo e îndeajuns ca să-ți limpezească gândurile, să te facă să uiți de griji (chiar și pentru un timp). Un oraș mic, cochet și cu mult farmec. Și ca să-l descoperi, tot ce trebuie să faci e să ajungi acolo și să lași orașul să ți se dezvăluie.