Flutură din gene, pozând în copilul cel sincer, și îți trântește minciuna atât de firesc, de sincer, încât ajunge să creadă și el, ipocritul, în propria-i minciună.
Chiar dacă ”lumea cea nouă”, cea pe care o porți cu tine sub formă de aplicații, clișee și indicații despre ”cum, ce și când să faci”, e deja o obișnuință, deci, ca atare, un exercițiu zilnic pentru controlul sentimentului de silă, inerent în lumea asta eminamente ipocrită, totuși, câteodată sila e mai puternică decât autocontrolul. Și, privind în jur, la ipocrizia asta de-a dreptul bolnăvicioasă și care a pus stăpânire pe societatea umană, sentimentul ăsta de dezgust te ia pe sus și, deși încerci să nu te lași dus de val, tot ce poți să spui e: ”Hai sictir!”.
Brusc, când apare în calendar câte o filă care îți spune cum să fii în acea zi, toată lumea se metamorfozează și transformă viermele interior în fluture. Un fluture care, însă, trăiește preț de o zi, acea zi din calendar în care viermele s-a uitat în oglinda socială a clișeului calendaristic.
Acuma, toți devin buni și luminoși o zi, hai, două pe an, de Paște și Crăciun, când fiecare își postează pe facebook fapta de bunătate – acest altruism de împrumut pentru o zi. Și toți confundă bunătatea cu a face câte un cadou de 5 – 10 lei, o zi, hai două, într-un an. Ca și cum asta ar însemna să fii bun. Însă cadoul ăla de 5 lei nu are nimic în comun cu bunătatea, e doar un exercițiu de imagine publică, și atât. Cel bun cu adevărat nu scoate din buzunar ceva bănuți, la ocazii, ci, atunci când e nevoie, își dă toți banii celui care are nevoie. Ori care, chiar și atunci când pe el îl doare, atunci când altul e la nevoie, strânge din dinți, se ridică și îl ajută pe celălalt zâmbind. Și nu face asta ca să știe ceilalți (în traducere contemporană nu postează pe facebook despre fapta lui bună), ci pentru că așa simte, pentru că așa e construit, pentru că sufletul e mai puternic decât rațiunea.
La 1 iunie e ziua copilului. Fiindcă așa zice calendarul. Și, brusc, toți își aduc aminte de copilul din interior. Care copil? Cine mai e copil în ziua de astăzi? Nici măcar copiii nu mai sînt copii, de la 5, 6 ani deja sînt oameni mari în miniatură. Care joacă? Cine mai știe ce e aceea joacă? A-ți pierde timpul cosmetizându-ți propria imagine nu e joacă. Deloc. Iar declarațiile la vedere cum că ”vai, copilul din mine…” sînt doar o altă formă de ipocrizie. Și atât. N-ai cum să descoperi, brusc, că ești bun, de două ori pe an, la fel cum n-ai cum să descoperi, la fel de brusc, copilul din tine, o dată pe an. Ori ești bun, în fiecare zi, ori nu. Ori ești copil, pentru că așa ți-e sufletul, ori nu. Atunci când descoperi în câte-o zi toate ăstea, e doar ipocrizie. Și sila crește și tot crește. E o lume de fătălăi și fufe. O lume în care sufletul a fost dat demult la o parte, pentru că nici nu poate fi machiat și nici nu are mușchi, iar inocența, sinceritatea, copilăria sînt doar niște chestii îndosariate la capitolul: ”fii atent la ăla, ce fraier!”.
Oamenii sînt ipocriți prin definiție. Și la ipocrizia cea de toate zilele ar mai fi de adăugat: răutatea (a face rău doar pentru că e ușor să faci rău și pentru că-ți dă un sentiment de împlinire personală e un lucru firesc, nu doar acceptat, ci chiar o cerință a societății. Dacă refuzi să faci rău, devii țintă); egoismul (pe lista priorități a omului există un singur punct: propria pesoană); vanitatea (de departe păcatul favorit al societății umane).
Mă gândesc, dacă oamenii tot reacționează la filele din calendar, de ce nu se scrie, în dreptul fiecărei file: ”Fii tu!”? Așa, chiar și doar pentru a se conforma clișeului din fiecare zi (conformismul, o altă caracteristică de bază a omului, deși, nu-i așa?, ce ușor e să pozezi în nonconformist), oamenii ar fi, poate, la vedere. Și atunci, cine știe, s-ar renunța la masca socială. Iar lumea nu ar fi, neapărat, mai bună ori mai frumoasă, dar măcar ”cuțitul” ar fi la vedere, nu ascuns în spatele zâmbetului. Măcar atât.
