Sănătatea. Lucrul cel mai de preț, se zice. Și dacă e lucrul cel mai de preț, ce se face pentru el, aici, în România? Păi, tocmai, că nu se face, ori dacă se face, se face așa, cu țârâita și de ochii lumii, altfel, dacă e să vorbim concret, rezultatul e aproape zero. Ba, dacă luăm în calcul spitalele închise la grămadă de politicienii mioritici, se poate spune că e chiar pe minus. Iar dacă luăm în calcul și banii, foarte mulți, de altfel, pe care îi bagă în pușculița guvernului românii plătitori de taxe și impozite, bani care ajung oriunde altundeva decât în sistemul de sănătate, se poate spune că, paradoxal și ca o ironie a sorții, în loc să vindece și să ajute, sănătatea a devenit o piatră de moară așezată ca suvenir de gâtul românilor.
Boala ori accidentele nu fac deosebire. Ele doar te arată cu degetul, iar tu, cel vizat, ajungi la spital, pe mâna sistemului medical. Și aici e vorba de medici, asistente, infirmiere și ceilalți care fac parte, într-un fel sau altul, din angrenajul ăsta social menit să îți fie de ajutor. Salariile sînt vai de mama lor, iar, mai nou, vânătoarea de vrăjitoare a procurorilor se îndreaptă și asupra medicilor, pentru că, cică, au luat mită ori au dat nu știu ce rețete compensate. Și, de multe ori, așa e, medicii iau bani de la pacienți. Însă n-ar trebui să fie la latitudinea pacientului dacă să ofere o atenție medicului pentru că i-a fost aproape atunci când i-a fost greu? Ce treabă ai tu, statul,cu banii cetățeanului? Mai ales că, sincer, în contul banilor pe care îi verși în pușculița caselor de asigurări de sănătate, statul îți dă înapoi echivalentul unui scuipat, și ăla așa, în scârbă. Evident, de cealaltă parte, medicul n-ar trebui, niciodată, dar niciodată, să condiționeze actul medical de primirea așa-ziselor atenții financiare. Niciodată. Și, de fapt, aici am vrut să ajung. A fi medic, ori asistent, nu e o meserie. E o vocație. Atunci când alegi să fii medic, faci asta pentru că îți pasă de celălalt. Nu? Parcă așa sună jurământul lui Hipocrate. Atunci când depui jurământul ăla, de asta o faci, ca să ajuți. Însă, din păcate, pentru majoritatea medicilor, asta e doar o meserie prin care să facă bani, și atât. De asta și fug medicii în străinătate. Pentru bani, fără a se gândi că lasă găuri uriașe în sistemul de sănătate românesc. Dar, nu, pentru ei, cei care fug, contează, în primul rând, banii. Și nu numai pentru ei. E de ajuns să ajungi în spital ori în cabinetele medicale ca să îți dai seama de realitatea crudă și nesimțită. Celor mai mulți nu le pasă de tine, bolnavul, ei doar își fac meseria ca să fie plătiți. Și atunci, jurământul lui Hipocrate? Dacă vrei doar să faci bani, de ce naiba ai ales să fii medic? Există atâtea alte îndeletniciri care îți aduc bani: bișnițar, dealer de mașini ori, mai ales, politician. Dacă vrei bani, nu te face medic. Lasă-i pe alții care vor să devină medici pentru a ajuta, pentru că le pasă.
Zilele ăstea, de nevoie, am ajuns la spital de mai multe ori, nu pentru mine, ci pentru alții. Și e groaznic să vrei să faci ceva, să vrei să ajuți, dar să nu poți. E groaznic. Și tot ce poți face e să aștepți să vină ajutorul din partea altora, ajutor care, de multe ori, iar asta din cauza lipsei personalului calificat, vine foarte greu, uneori prea târziu. Și, atunci când îți vine rândul, tu, pacientul, îți lași viața în mâinile medicului. Iar aici intervine… soarta, norocul? Depinde peste cine dai, peste ce fel de medic: cel care își face doar meseria, ori cel care face asta din vocație, din compasiune, din dorința de a ajuta.
Zilele ăstea am tot fost prin spital, mult timp. Acolo, medici, asistente, infirmiere, fiecare cu rolul său, chiar și gardianul de la Urgență care, sictirit, îți arată cu mâna, ca unor vite, direcția salonului pentru aparținători, fără a se gândi că tu ești acolo de nevoie, nu pentru că așa vrei, iar un pic de politețe, de bun-simț ar trebui să existe chiar și la el. Printre ei, tu, cel care numără minutele așteptând să fii strigat. Și vrei să știi ce se întâmplă, ce se poate face. Cine te bagă în seamă? În general, dacă nu alergi, încercând să nu deranjezi prea mult, după medic, nu afli mai nimic, iar starea de nesiguranță e amplificată cu fiecare pas făcut în spatele celui pentru care, din păcate, bolnavul e doar statistică. Totuși, am dat și peste oameni. Stând pe holul secției de neurologie, o asistentă, observându-mă (care, sincer, e mare lucru) m-a întrebat: „Bună ziua. Cu ce putem să vă ajutăm? Putem face ceva pentru dumneavoastră?” N-am reușit să-i văd numele de pe ecuson, dar pe holul acela am simțit că există și persoane care vor să ajute. Cât despre medici, da, am întâlnit și un medic, al cărei nume, cel puțin așa e scris pe parafa medicală, e Salavastru Cornelia, medic specialist neurolog. Spre deosebire de foarte, mult prea mulți alții, am văzut că-i pasă. Și pentru că i-a păsat, s-a interesat despre bolnav, a încercat să afle mai multe, apoi, după internare, nu a așteptat să alerg după ea, încercând să aflu ceva, ci a venit ea să-mi spună, să mă liniștească, iar toate astea fără a-și da ochii peste cap, semn că, vezi Doamne, iară aparținătorii ăștia? Simplu, ca de la om la om. Iar asta înseamnă foarte mult pentru cineva care-și petrece timpul pe holul ori în salonul de spital și așteaptă să audă că va fi bine. Și gestul ăsta, până la urmă simplu și firesc, e cel care face diferența între a face să treacă timpul purtând halatul medical, ori a fi acolo pentru cel care are nevoie de tine. La urma urmei, sănătatea, sistemul de sănătate asta ar trebui să însemne: de la om la om.
